Dialoguri celeste

Ana avea doar 23 de ani când s-a îndrăgostit de mine, Ioan Paraschivan, acum ajuns în lumea de dincolo şi cochetând ca nivel spiritual cu lumea celor sfinţi. Cu o intensitate pe care eu nu am bănuit-o şi pe care nu am mai întâlnit-o la nimeni, niciodată. Era o copilă timidă şi frumoasă, cu o puritate sufletească pe care nu am mai regăsit-o altundeva. Pentru mine a fost o răzbunare pe lume şi pe viaţă, o patimă sexuală, o teamă, o prostie, eu pentru ea am fost totul. Aşa cum nu am realizat, din păcate, abia depănând firul vieţii mele dincolo de moarte. Şi ce e dragostea şi cum transcende moartea? Dragostea nu este nimic altceva decât o făclie din Dumnezeu. Flacăra care arde în noi? Da. E exact flacăra divină. Dragostea care pârjoleşte şi nimiceşte suflete, dragostea care înalţă şi dă a aripi de zbor. Dragostea este divină şi este cea mai pură şi mai frumoasă apropiere de Dumnezeu. Dragostea nu este păcat, nici nu are cum să fie, ci varianta cea mai recomandată de Dumnezeu, pentru că, at...

Conştiinţa de sine e spiritul. Pentru că aşa cum pot exista organe vii fără conştiinţă de sine şi plante vii fără conştiinţă de sine, tot aşa pot exista şi conştiinţe de sine neîntrupate şi neavând nevoie de un trup pentru o existenţă de sine stătătoare. Conştiinţa de sine nu este dată de creier, aşa cum în mod greşit se expune în lumea ştiinţifică. Pentru că alminteri şi inima sau fiicatul sunt organe vii, care îşi fac într-un organism sănătos treaba perfect şi, cu toate astea, nu au o conştiinţă de sine stătătoare, pentru că o inimă nu va realiza niciodată că este o inimă, că are statut de inimă, care o diferenţiază de alte inimi care bat în alte trupuri. Ca atare, creierul, un simplu organ, central, este adevărat, nu poate fi acela care dă conştiinţa de sine a omului, dar şi a multor alte mamifere prezente pe planetă. Pentru că această conştiinţă de sine, prezentă în om, e drept că mai evoluată, poate fi identificată şi la o pisică sau câine, de exemplu şi se transpune astfel: eu su...

Începusem să mă obişnuiesc încet cu noua lume în care păşisem şi la câteva zile după trecerea mea în viaţa de apoi, am înţeles că pot trăi şi revedea nu doar propriul meu trecut, ci şi trecutul îndepărtat. Istoria. Un concept care întotdeauna m-a fascinat. Mi-a plăcut istoria, am cercetat istoria, am înţeles istoria şi m-am transpus în istorie. Mi se părea minunat. Numai că abia acum am realizat că noi nu vom putea cunoaşte prin percepţie proprie a oamenilor care au trăit atunci şi consemnare niciodată istoria. Istoria este un domeniu mult mai vast raportat la infinit. Oameni mici care au făcut istorie, mai apropiată în timp de contemporaneitatea noastră sau mai îndepărtată. Oameni care au trăit în alte vremuri şi ale căror suflete s-au aşezat frumos în lumea de dincolo, fiecare după rostul său, în rai sau în iad. Am înţeles mai bine decât niciodată că şi eu, parlamentarul Ioan Paraschivan, profesor de istorie, primar, am făcut la rândul meu istorie. Poate consemnată fie şi prin reflec...

Dacă preocupările tuturor se nasc în legătură cu viitorul, cu moartea, având conştiinţa morţii şi dacă mulţi au dat răspunsuri la ce se întâmplă dincolo fie prin intermediul mediumilor, fie al şedinţelor de spiritism, fie prin cazurile de moarte clinică sau de oameni care s-au aflat în preajma morţii, dar şi-au revenit, dar şi prin Biblie, nimeni nu s-a întrebat şi nimeni nu şi-a răspuns ce se întâmplă cu sufletul omului la naştere, la zămislire. Pasionat de trecut, ca orice istoric, eu m-am întrebat asta. Ştim şi mulţi dintre noi cred că sufletul omului este nemuritor, că 40 de zile de la moarte colindă prin locurile pe unde a umblat, se acomodează practic cu noua lume, cu noua dimensiune în care este, că lumânarea ajută întru lumină, că oamenii rămaşi pe pământ ne ajută prin rugăciune să ne găsim liniştea şi calea, prea puţin s-a vorbit şi prea puţin se cunoaşte ce reprezintă omul, sufletul înainte de a se naşte. Dacă ştiinţa ne-a dat explicaţii genetice despre naştere, cu combinaţia...

După înmormântare, am revenit la Ana. Şi chiar aş vrea să fac unele precizări. Bântuirea este ca o capacitate pe care nu toate spiritele o au. Aşa cum nu toţi avem abilitatea de a practica un anume sport sau de a cânta la un anume instrument, tot aşa, nu toate spiritele au capacitatea de a... bântui. Din păcate, cei care bântuie sunt neliniştiţi, sunt suflete care nu au un călăuzitor, aşa cum l-am avut eu pe îngerul meu păzitor, pentru că l-au supărat în timpul vieţii şi acesta nu a făcut nimic altceva decât să se retragă în locul lui umil şi atunci pur şi simplu sunt dezorientate sau sunt oameni care pur şi simplu nu se pot desprinde de anumiţi oameni sau de anumite locuri pentru că nu vor. Pentru că se tem să meargă mai departe, mai ales atunci când constatată că nu vor avea viaţa veşnică şi nu sunt mânaţi de dragoste faţă de Dumnezeu. Dar nu doar sufletele unor oameni trecuţi în lumea cealaltă bântuie, ci şi spirite niciodată încarnate, precum demonii. Aceştia preferă să rămână în l...