Capitolul IV - Capacitatea de a bântui... Eu m-am decis să... bântui...

După înmormântare, am revenit la Ana. Şi chiar aş vrea să fac unele precizări. Bântuirea este ca o capacitate pe care nu toate spiritele o au. Aşa cum nu toţi avem abilitatea de a practica un anume sport sau de a cânta la un anume instrument, tot aşa, nu toate spiritele au capacitatea de a... bântui. Din păcate, cei care bântuie sunt neliniştiţi, sunt suflete care nu au un călăuzitor, aşa cum l-am avut eu pe îngerul meu păzitor, pentru că l-au supărat în timpul vieţii şi acesta nu a făcut nimic altceva decât să se retragă în locul lui umil şi atunci pur şi simplu sunt dezorientate sau sunt oameni care pur şi simplu nu se pot desprinde de anumiţi oameni sau de anumite locuri pentru că nu vor. Pentru că se tem să meargă mai departe, mai ales atunci când constatată că nu vor avea viaţa veşnică şi nu sunt mânaţi de dragoste faţă de Dumnezeu. Dar nu doar sufletele unor oameni trecuţi în lumea cealaltă bântuie, ci şi spirite niciodată încarnate, precum demonii. Aceştia preferă să rămână în lumea fizică, materială, în planul material, fiind evident că este mai bine pentru ei să rămână acolo, decât să meargă în iad, unde chinurile pentru alegerea lor de a sluji răului sunt incontestabil mai mari. Nu Dumnezeu este cel care îi pedepseşte pe demoni, ci demonii se pedepsesc chiar pe ei prin alegerea făcută, deoarece făcând altuia rău, de fapt îşi fac singuri rău şi astfel vor suporta pentru o veşnicie toate relele întreprinse de ei altora, în echilibrul de dreptate care se creează. Pentru unii, răul poate fi o ispăşire, că nu degeaba mulţi dintre noi ne purtăm în viaţă crucea cu calm, fiind mai mult sau mai puţin asemeni Mântuitorului nostru şi ispăşindu-ne astfel păcatele proprii pentru ca mai apoi să beneficiem de binecuvântarea cerească. Dar demonii îşi fac rău lor înşişi prin simpla lor alegere prin care au ales răul, acţionând ca atare şi, evident, se chinuie şi ei, dar pentru o eternitate. De aceea preferă adeseori să bântuie, să se ataşeze de oameni şi obiecte, posedându-le, de cadavre şi de cimitire, de locuri. Prin asta îşi asigură fie şi doar temporar o stare de bine pentru ei, deoarece lumea pământească, materială, este infinit mai bună decât lumea spirituală a iadului. Unii oameni care, pe parcursul vieţii, sunt foarte răi, devin, la rândul lor, demoni şi caută alinare prin bântuire.


Nu neapărat necredinţa te conduce la cel rău, probabil că nu este om care, pe parcursul unei vieţi să nu fi avut niciodată un semn de îndoială, asemeni lui Toma necredinciosul în legătură cu existenţa lui Dumnezeu şi a vieţii de dincolo, punându-şi adesea întrebări care, acum, de aici din existenţa cealaltă mi se par stupide, dar inexplicabile pentru un om aflat în lumea materială. Ceea ce te conduce la cel rău este acceptarea conştientă şi cu liber arbitru a răului. Cel ce nu crede, va vedea, cel ce propovăduieşte, prin faptele sale, răul, automat merge în iad şi ocupă un loc în ierarhiile întunericului, pentru că el se aseamănă cu dracii prin faptele sale şi anume: dacă ucizi, faci un lucru asemănător morţii. Iar moartea e urâtă şi întunecată. Practic, îi iei locul, te suprapui atribuţiilor acestei fiinţe groaznice de care v-am vorbit şi eu în momentul morţii şi atunci nu vei avea parte, atunci când vei trece dincolo decât de moarte. Legile lui Dumnezeu nu sunt cele pe care ni le închipuim noi. Tot ceea ce nu ne e permis să facem este să nu facem rău. Dacă nu facem rău, nu contează că ne-am asigurat sau nu propria-ne plăcere pe parcursul vieţii, o plăcere nevinovată, care, de altfel, este prezentă şi în Biblie, în multe dintre relatările despre Isus Hristos, numai că oamenii au interpretat-o după bunul plac adesea. Adică nu e un rău să mănânci şi să bei, de exemplu. De ce ai răbda de foame sau de ce ai sta însetat de alcool? Prin ce anume faci rău dacă tu mănânci altuia şi de ce te-ai chinui să nu mănânci sau să mănânci puţin? Rău înseamnă să-i produci altuia durere, rău înseamnă să nu ai milă faţă de semenul tău, rău înseamnă să deranjezi ordinea divină, lăsată de Dumnezeu, prin alegerea ta de a face fapte rele. Rău înseamnă să te bucuri şi să acţionezi astfel încât altuia să-i fie rău. Sigur, nu trebuie să punem mai mult preţ pe bunurile materiale decât pe Dumnezeu şi cele sfinte, având conştiinţa morţii şi a faptului că vom muri şi noi, însă nu îl deranjează cu nimic pe Dumnezeu dacă alegem, de exemplu, să ne înfrumuseţăm şi să împodobim trupul, nu îl deranjează cu nimic pe Dumnezeu nici dacă fumăm (eu, în viaţă, am fost nefumător), nu îl deranjează cu nimic nici dacă facem dragoste. Câtă vreme nu dăunăm şi nu impunem, câtă vreme nu ne dedicăm desfătării şi nu facem pentru a obţine toate astea un rău.


Revenind la bântuire, aşa cum spuneam, sunt mai multe categorii de spirite care bântuie: cele mai multe, din nefericire, sunt spiritele demonilor, care au şi cel mai mare interes să rămână în lumea materială cât mai mult. De aici intervine şi spaima, groaza, dar şi ideea că noaptea este cea mai potrivită pentru bântuire. Un spirit curat care lasă celor dragi un semn nu va alege noaptea, din simplu motiv că nu doreşte să-i sperie, lui îi e indiferent, pentru că lumina de dincolo de momentul morţii nu mai seamănă cu lumina celor rămaşi pe Pământ, e mult mai orbitoare şi mai reală, un spirit rău va veni întotdeauna noaptea, pentru că el se sperie de lumină şi în lumină nu mai poate acţiona, pentru că nu mai are puteri. Un spirit rău întotdeauna sau, de cele mai multe ori, îi va crea persoanei vii, din lumea materială, o stare de teamă şi de disconfort, un spirit normal va da o stare de pace, de bine şi de armonie, va comunica, nu va speria, va produce curiozitate, nu groază, va răspândi dragoste şi dorinţă de apropiere, nu dorinţă de a fugi cât mai departe îngrozit.


Mai există şi o altă categorie a spiritelor care nu şi-au găsit calea de dincolo. Necredincioşi în viaţa pământească, acum au rămas blocaţi şi fie că nu pot, fie că nu vor să treacă dincolo. Speriaţi, ei se simt familiari ataşaţi, de exemplu, de o încăpere, de o casă, de o curte, de un spaţiu. Nu contează nici dacă e nou sau vechi, nu contează nici dacă e curat sau murdar. Aşa cum în timpul vieţii locuiau într-o casă, acum le e greu să creadă că nu ar mai avea nevoie de o casă pentru a locui, nici de anumite obiecte, de care se servesc pentru a produce fenomene stranii. Acestea sunt spiritele locului, spirite care bântuie de regulă fie în casa în care au trăit, fie în altă casă din apropierea acesteia, fie clădirea în care au fost instituţionalizaţi sau au lucrat acolo, fie încăperea în care şi-au găsit sfârşitul sau în care ei înşişi au ucis. Nu pot trece mai departe, pentru că nu au călăuză, pe de-o parte, iar pe de altă parte, le e teamă să o facă pentru că se tem de chinul veşnic al iadului. Necredincioşi fiind, au avut în viaţa lor multe păcate şi nu au curajul să se prezinte la judecata de apoi şi chiar dacă ştiu că oricum într-o bună zi o vor face, preferă să mai stea o vreme prin diverse locuri materiale pentru a nu da faţă în faţă cu asta acum.


Mai sunt şi spirite elevate care vin la cei dragi pentru a le da un semn, pentru că iubindu-i mult nu se pot detaşa de ei, chiar dacă ştiu şi unde să meargă dincolo, chiar dacă ştiu deja că vor merge în rai. Preferă să mai zăbovbească puţin în preajma celor dragi şi nu se îndură să plece de lângă ei, chiar dacă îi vor putea supraveghea pe cei dragi şi din ceruri şi chiar dacă o vor putea face mult mai bine de acolo. Ei aleg când să plece şi când să rămână, ei aleg dacă să le dea sau nu un semn celor dragi, ei au capacitatea de a părăsi un anume spaţiu şi un anume timp chiar, însoţindu-i pe cei dragi oriunde vor considera necesar. De regulă nu rămân mai mult de 40 de zile, pentru că ulterior, li se deschid noi perspective din care vor realiza că îi pot supraveghea, ba chiar şi ajuta pe cei dragi dintr-o lume superioară lor.



Eu, omul, Ioan Paraschivan, am cunoscut-o pe Ana Popa, în timpul vieţii la un interviu. Pe vremea aceea, eram primar şi aveam mari probleme cu presa, atât cu cea locală cât şi cu cea centrală, care, aşa cum aveam să aflu mai târziu în timpul vieţii, dar şi mai mult în viaţa de apoi, adică cea de acum, când am desluşit multe mistere ale vieţii mele, fusese plătită cu bani grei de la bugetul public pentru a mă decima, susţine arestarea mea prin DNA, batjocori, umili şi pentru ca alţii din anturajul lor să-mi ia locul. Nu mă deranja că nu e de acord cu mine, eram deschis, iar opinia contrară nu avea de ce să mă deranjeze, în schimb, mă deranja că scria prea multe minciuni despre mine, aflam adesea "noutăţi" despre mine din presă cum că aş fi furat anumite lucruri pe care fie nu mi-au trecut niciodată prin cap că le-aş fi putut fura, fie le aveam, dar le aveam în mod legitim. Stăteam şi mă minunam de ce oameni pe care îi priveam în ochi şi cu care stăteam la masă, care în conversaţie păreau de acord cu mine, denaturau mereu totul şi publicau numai ce doreau ei şi mă întrebam şi eu la vremea aceea cât de mare poate fi conspiraţia aceasta împotriva mea şi cât de decăzute pot fi persoanele care fac parte din această breaslă. O mână de infractori care se cred Dumnezei şi care au imunitate în virtutea dreptului la liberă exprimare, o mână de pipiţe, panarame care au trecut prin cine ştie ce paturi pentru a ajunge jurnaliste. Mi-era greaţă şi judecam colectiv, nu individual, aveam repulsie faţă de întreaga breaslă, nu faţă de un jurnalist anume sau altul, poate de aceea şi Dumnezeu mi-a pecetluit, în definitiv, destinul, pentru că am greşit atunci mult şi m-am îndepărtat de vrerea Domnului, crezând că mă răzbun şi crezând că fac eu... împotriva tuturor din breaslă ceva. De aceea am şi fost parcă blestemat ca singura fiinţă care m-a iubit să fie o jurnalistă, ca singura fiinţă căreia i-am făcut rău involuntar şi din cauza acestui rău să pierd împărăţia cerului să fie o jurnalistă, de aceea am rămas legat o veşnicie de această fiinţă, ziarista, înţelegând ce înseamnă arta scrisului şi pricepând parcă pentru o eternitate că breasla în sine e o breaslă, iar jurnalismul nu e bun sau rău, ci are oamenii lui efectiv.


În acest context, aveam un prieten care voia nişte autorizaţii de construire pentru nişte prieteni de-ai lui cam delicvenţi pe raza oraşului meu. Era colonel SRI, la Bucureşti acest prieten şi cu acesta, în primăvara anului 2006 am stat de vorbă într-o seară despre aceste lucruri. El era născut în oraşul în care eu eram pe atunci primar, deci practic, un localnic.


Acum, de dincolo de moarte, cu noua mea capacitate de a alerga la ani lumină, am revăzut acea seară, acea scenă. Mi-a spus atunci că ar cunoaşte o jurnalistă, care îi era şi lui amantă şi care lucrează la un important cotidian central şi care ar putea să-mi ia un interviu. "Fată bună, iubitoare, sinceră, scrie foarte bine", mi-a prezentat-o Nicu pe această domnişoară. În mintea mea a venit un plan, un plan de a mă răzbuna pe breaslă, pentru a-mi demonstra mie însumi că toată breasla aceasta este o breaslă de prostituate, care vor accepta multe pentru bani. Iniţial i-am spus lui Nicu că nu mă interesează presa, dar el a insistat: "O să vezi că e altfel decât celelalte". Altfel? Altfel decât celelalte? Cum adică să fie altfel? Toate erau pentru mine o apă şi un pământ şi parcă i-a fost gura aurită. Altfel a şi fost, dar parcă pentru o eternitate, pentru că de fapt m-am răzbunat pe mine şi propriile-mi angoase. Nicu mai era cu încă trei prieteni atunci şi, ca să mă convingă, mi-au luat chiar ei un interviu, înregistrat pe o bandă de reportofon, în care am discutat despre construcţia şi dezvoltarea oraşului, despre atragerea de fonduri europene, despre multe realizări culturale şi orice placă de acest gen pe care o poate reda un primar. Am plecat. M-am îmbătat. Mi-am amintit de toate denigrările din presă pe care, în firea mea sensibilă ca om, în formaţia mea umanistă, mă dureau. Şi am hotărât să mă răzbun puţin pe presă. Pe de altă parte, îmi doream şi un scandal, un altfel de scandal. Smaranda, nevastă-mea, mă enerva cu aiurelile ei băgându-şi pretutindeni în politică nasul, deşi avusesem nişte discuţii cu ea în care o rugasem să nu se mai bage pentru a nu o privi lumea ca pe o nouă Elena Ceauşescu, ea nu a înţeles şi nu a renunţat. Decât să se descrie toată ziua numai despre furt şi aberaţii mincinoase, poate că nu mi-ar fi stricat mai degrabă să mă implic într-un scandal sexual. Poate că aşa aş fi pus-o la punct şi pe Smaranda, m-aş fi răzbunat şi pe presă, în mod direct şi imediat. Planul nu avea să-mi iasă astfel conceput, în schimb am distrus un destin inocent, pe cel al jurnalistei, Ana, a cărei singură vină pe care nu am realizat-o nicio clipă a fost aceea de a se îndrăgosti de mine. Am fost un idiot, ce minte năstruşnică am putut avea!


Am mers mai departe prin ani lumină şi două zile mai târziu de la întâlnirea mea cu Nicu, am ajuns în apartamentul meu din Bucureşti, unde mă îmbătasem deja şi o aşteptam pe Ana. I-am oferit whisky, dar nu a vrut să bea, ea a zis că ar vrea o cafea. I-am dat un material despre realizările din oraş şi un plic. Un plic cu o sumă de bani cam cât un salariu mediu de la vremea respectivă. Apoi am luat-o în braţe şi am început să o sărut. Era uluită, nu ştia cum să reacţioneze. Cu siguranţă, nu se aştepta. Apoi, vădit jenată a cerut la baie. Am mers în dormitor să o aştept în pat deja debrăcat. Am făcut sex cu ea şi apoi a plecat. Eu mi-am demonstrat că orice jurnalistă e o târfă. Mobilul fusese atins, nu mai îmi păsa dacă va scrie sau nu ceva, dar ea a scris un articol foarte laudativ la adresa mea, apoi şi interviul luat de fapt de Nicu. Recunosc că nu prea am avut răbdarea să le citesc. Nu prea contau.


Acum, din viaţa de apoi, am putut să merg în timp, în spaţiu şi în suflet. Am putut să simt ce-a simţit atunci Ana. Era realmente entuziasmată, nu-i venea să creadă, era fascinată de persoana mea, de modul meu de a o aborda, de faptul că o plăcusem pe ea. Nu arăta rău, dar pentru mine nu aspectul ei fizic contase. Era fermecată, bucuroasă şi... se îndrăgostise de mine sadea. Poftim? Cum o fată cu 35 de ani mai mică decât mine să fie în al noulea cer din dragoste pentru mine? Era aproape o copilă, avea numai 23 de ani de abia împliniţi, era naivă şi habar n-avea de multe despre viaţă. Realizam orice, numai că asta, la acel moment, ba. Parcă nu-mi venea să cred, însă în filmul vieţii mele, cu îngerul meu păzitor lângă mine, simţeam tot ce-a gândit, ce-a crezut ea atunci, ce-a trăit ea atunci. "Îngere, e adevărat?". "Mai ai vreo îndoială?", mă mustră îngerul. Şi ştiam şi eu că tot ceea ce văzusem de dincolo de moarte era cât nu se poate mai real. Regrete, remuşcări, de toate m-au invadat deopotrivă. Propriile mele fapte din timpul vieţii mă chinuiau acum grozav. Ştiam că m-a iubit şi fie şi doar pentru asta, dacă aş fi ştiut atunci ce simte, cu siguranţă, nu aş mai fi vrut eu să mă despart niciodată de ea. Dar povestea Anei în raport cu dragostea ei pentru mine, până la sacrificiu, chiar, nu s-a terminat aici. Avea să-i marcheze viaţa, avea să-şi distrugă din dragoste pentru mine viaţa, iar eu, în nepăsarea şi păcatele mele, nici nu am ştiut, nici măcar nu m-a interesat atunci să ştiu.


Impresionat, împovărat de scenele din filmul vieţii mele, din filmul vieţii ei legat de mine, încă nu mă puteam desprinde de lumea ei. Am stat în viaţă atât de puţin cu ea! Măcar acum să stau mai mult şi măcar acum să-i pot oferi măcar o stare de bine. Aşa cum puteam şi cum percepeam că pot la acel moment (doar patru zile după trecerea mea în viaţa de apoi). Şi atunci s-a născut fenomenul de bântuire. Nu puteam să renunţ la ideea de a rămâne puţin în preajma ei, dar nu doream nici să o sperii, am încercat să-i deschid un al treilea ochi, dar în acelaşi timp să-i dau şi o stare de pace şi de siguranţă. 40 de zile aveam să rămân cu ea şi să-i transmit mesaje. Singură, în apartamentul mamei ei, Ana, vădit şocată de moartea mea şi îndurerată în acelaşi timp, se gândea la mine, căuta pe internet informaţii despre înmormântarea mea, începuse să mă simtă, uneori plângea. Din regretele ei şi durerea ei s-a născut prima dintre poeziile pe care avea să mi le dedice, de o frumuseţe care avea să mi se pară rară şi în care rememora călătoriile ei triste şi plecarea ei definitivă, din acelaşi an, 2006, dezamăgită şi neîmpăcată, din oraşul în care eu eram pe vremea aceea primar, blestemându-mă, totodată, cu blesteme care, evident că s-au adeverit împotriva mea.



Trenul spre infinit...

Acum nu mai iau trenul să vin pân' la tine
şi trenul era scump, şi trenul era mizer
Acum eu te chem acasă la mine
unde ştiu c-ai venit fără maşină de lux, fără tren...


Acum nu iau trenul de noapte târzie
când singură în gară mi-era frig, mă temeam de ţigani
în liniştea rece şi lumea pustie
Un tren spre Infinit încă nu s-a inventat...


Acum nu mai plec cu trenul speriată
nici cu maşina să vin înapoi de tine fugind
acum te chem eu în lumea mea contrariată
comod te aştept în patul meu mare, pustiu...


Să iau iarăşi trenul spre nopţi de safire?
Din lumi paralele ce astăzi m-apasă
Dar trenul e gol, cu destinaţia: Cimitire
Mi-e frig, mi-e urât, mi-e dor şi-s acasă...


În veci nu voi mai lua trenul spre tine
ci doar maşina timpului trecut să colind cu ea...
tu eşti aici, n-am nevoie de tren să vin la tine
te rog să ai grijă de inima mea...!


Te văd în lumini de soare, de vise
Şi lumânări se sting, şi lumânări ard...
Aşteaptă-mă în gara Cerului cu braţele deschise
Hristos a Înviat!
Hristos s-a Înălţat!


Din poezie reieşea clar că Ana mă simţise şi că accepta prezenţa mea ca spirit în jurul ei. Am dorit aprig şi chiar am reuşit, mult mai mult şi poate chiar mai bine decât am putut-o face vreodată în timpul vieţii, să comunic cu ea, să-i transmit mesaje şi reflecţii despre viaţa de apoi, despre dragostea şi despărţirea noastră, despre regretele mele, evident, mult prea târzii, dar niciodată prea târziu, nici măcar de dincolo de moarte, aşa cum mai departe veţi vedea. Mesajul inspirat de mine din această poezie a fost acela că oricum o voi aştepta, oricum o voi întâmpina atunci când va fi să vină la mine, să ştie că o iubesc chiar dacă în timpul vieţii n-am făcut-o şi că mă va percepe, cu siguranţă, ca pe un prieten drag, care regretă tot răul pe care i l-a cauzat. Lumina lumânării aprinse de Ana pentru mine mă copleşea de pace şi de bucurie că am regăsit-o pe Ana, pe singura fiinţă în afară de mama şi de fraţi care m-a iubit cândva, în viaţa pământească, prezenţa ei dădea şi mie, imaterialul, seninătate şi încredere că dacă în viaţă greşim pentru că nu ştim, pentru că nu putem bănui ce simte celălalt, înconjuraţi de mult prea multă şi nemernică teatralitate umană, aici, adică dincolo de viaţă, secretele minţii umane dispar. Şi putem fi asemeni lui Dumnezeu, aflând oricând absolut tot ceea ce ne interesează, cu singura condiţie de a le înţelege şi de a reflecta.


Zilele de după moartea mea fizică aveau să urmeze mai mult în preajma Anei, pe care, recunosc, am bântuit-o fără să o sperii, fiindu-mi atât de dragă, dar mai aveam şi multe alte lucruri de cunoscut şi de reglat, ca de exemplu, bucuria de a mă întâlni cu persoane din istorie pe care nu le-am cunoscut decât din cărţi, cu bucuria de a afla de ce s-au întâmplat anume lucruri sau altele în viaţa mea, ce a însemnat crucea purtată de mine în viaţă, cu boala şi cu înschisoarea şi cum am ispăşit astfel păcatele mele umane, de am ajuns în lumea celor sfinţi, un paradis pe care nici eu măcar nu mi-l imaginam că va fi pentru mine posibil şi real.


Mirela Predan


Va urma