Capitolul VI - Trecerea în viaţa de apoi, istoria şi Dumnezeu

Începusem să mă obişnuiesc încet cu noua lume în care păşisem şi la câteva zile după trecerea mea în viaţa de apoi, am înţeles că pot trăi şi revedea nu doar propriul meu trecut, ci şi trecutul îndepărtat. Istoria. Un concept care întotdeauna m-a fascinat. Mi-a plăcut istoria, am cercetat istoria, am înţeles istoria şi m-am transpus în istorie. Mi se părea minunat. Numai că abia acum am realizat că noi nu vom putea cunoaşte prin percepţie proprie a oamenilor care au trăit atunci şi consemnare niciodată istoria. Istoria este un domeniu mult mai vast raportat la infinit. Oameni mici care au făcut istorie, mai apropiată în timp de contemporaneitatea noastră sau mai îndepărtată. Oameni care au trăit în alte vremuri şi ale căror suflete s-au aşezat frumos în lumea de dincolo, fiecare după rostul său, în rai sau în iad. Am înţeles mai bine decât niciodată că şi eu, parlamentarul Ioan Paraschivan, profesor de istorie, primar, am făcut la rândul meu istorie. Poate consemnată fie şi prin reflectările negative din presă, poate, ba. Poate găsindu-se cineva din oraşul meu, din judeţul meu, din ţara mea, după 50, după 100 de ani de la moartea mea să mă cunoască şi să scrie despre mine. Nu ştiam la acel moment, însă o stradă avea să primească numele meu, avea să mi se construiască şi o statuie universitară şi să fiu venerabil în mediul universitar, numele meu de Ioan Paraschivan rămânând în istorie eliberat de orice patimi politice ale momentului, de circ şi de grotescul jocului de-a DNA, pe care l-am biruit, într-adevăr, însă cu costul vieţii mele, pentru că, aşa cum urmează să vă povestesc, după arestarea mea nedreaptă m-am îmbolnăvit şi am clacat.



Am fost patriot. Da. Mi-am iubit mult ţara, România. Am luptat mult pentru a aduce la lumină şi pentru a fi preţuită şi de către generaţiile mai tinere cultura acestui neam. Am iubit şi am cercetat tradiţia românească, atât de frumoasă, care pe mine, unul, încă din timpul vieţii mele mult m-a fascinat. Dar am adorat şi istoria universală, am căutat în adâncuri, înaintea erei lui Hristos şi am avut capacitatea, încă din timpul vieţii, să mă transpun în ea. Şi m-am trezit deodată în amintirea propriei mele la catedra mea de istorie, unde am început să plâng la un curs vorbind despre pandurii lui Tudor Vladimirescu pentru că pur şi simplu aveam în faţa ochilor mei aievea acele timpuri, iar atmosfera revoluţionară de atunci mă brăzda. Acum aveam o veşnicie la dispoziţie să cercetez în istorie toate timpurile şi, cel mai fascinant, nu doar să am sclipiri umane în care să mă transpun în ea, ci chiar să merg şi să discut personal cu oameni din toate vremurile. Nimic nu ar fi putut fi pentru mine mai fascinant. Iată paradisul meu personal: transpunerea în timp şi interacţiunea cu oameni din toate vremurile, nu doar cu cei care au fost consemnaţi de istorie, aşa cum arătam, ci şi cu cei care au făcut istorie neştiuţi de nimeni, anonomi şi a căror memorie din lumea materială s-a uitat. Nu şi din cea spirituală când nicio clipă nu se pierde în van, ci fiecare clipă se regăseşte mereu într-o altă şi altă dimensiune, dând astfel şi curgerea timpului pentru cei aflaţi încă în perimetrul material.


Era mirific să întâlneşti oameni contemporani şi cunoscuţi de mine în timpul vieţii mele materiale, laolaltă cu oameni din alte timpuri, oameni care au trăit aici sau pretutindeni acum sute, acum mii de ani. Nu aveam acces la toţi şi nici nu aveam nevoie, dar aveam acces la cei ajunşi cu mine în rai. Şi am gustat din plin acea atmosferă din istorie, fericit că am la dispoziţie o veşnicie pentru a cerceta. Cărţi nu mai puteam să scriu, deşi, în definitiv, nici cartea nu e chiar aşa un lucru cum credeam, pentru că nu acolo stă împietrită istoria. Mi-am revăzut totuşi imensa mea bibliotecă de acasă, cărţile mele stăteau exact aşa cum le lăsasem pe fiecare raft şi sentimentul meu era că într-o fracţiune de secundă poţi fi în istoria a mii şi mii de pagini şi din nou tot acolo, nemaiuitând nimic de data asta şi împăcat că nimic din toate astea nu s-a pierdut în neant. Nu mai puteam să scriu cărţi, însă mesaje despre propria-mi istorie de dincolo de moarte, despre parcursul omului în infinit, pentru a ştii şi alţii poate ce-i aşteaptă şi ce nu-i aşteaptă, prin intermediul mediumului meu, Ana, se putea şi eram încântat de perspectiva că am fost ales să mă exprim aşa, într-o modalitate inedită pentru umanitate, prin dragostea pentru o fiinţă rămasă încă în lumea materială şi prin dragostea ei purtată faţă de mine, ca şi canal indisolubil de comunicare între cele două lumi care coexistă, care se întrepătrund, care nu sunt nici mai bune, nici mai rele, ci pur şi simplu nişte etape. Pentru că uneori nu poţi ştii dacă e mai bine în casă sau afară, însă dacă intri în casa în flăcări, e normal să fie absolut chinuitor.



Nu ştiu la ce mă aşteptam în istoria aceasta de dincolo, însă nu am prea avut ocazia să regăsesc mari lideri ai istoriei şi mari împăraţi. Nici păgâni şi nici creştini, pentru că Dumnezeu nu a iubit războiul şi pe făcătorii de războaie i-a trimis în iad. În schimb, m-am liniştit puţin lângă un îngeraş de fetiţă care a trăit până la vârsta de 11 ani chiar în ceea ce mai târziu a devenit localitatea mea natală, pe acele plaiuri, în anul 101 d. Hr. Eu am iubit copiii şi în timpul vieţii mele pământeşti, dată fiind probabil şi vocaţia mea de profesor şi am înţeles că puritatea lor a rămas să impregneze atmosfera unor vremuri denumite etape din istoria unei planete, unice, evident (extratereştri nu există!) şi am realizat cât de la fel am putut fi construiţi ca structură psihologică de-a lungul unor veacuri de istorii.


Locurile sunt aceleaşi. Aceleaşi locuri de mii şi mii de ani. Doar atmosfera diferă şi timpul, care nu se piede, poartă amprenta lor, pentru că dacă este să vorbim cu adevărat despre o identitate de la început până la sfârşi şi neschimbată în timp, cu siguranţă, aceea este identitatea locului. Indiferent că oamenii, plantaţiile sau aşezările chiar se schimbă, locul rămâne acelaşi. Şi chiar există un spirit al locului, proprietar indiferent de proprietarii săi umani şi de fiinţele pe care locul respectiv le găzduieşte. Un spirit imaterial care dăinuieşte în milioane şi milioane de ani creând, prin personalitatea sa, aceeaşi atmosferă. Pe când timpul nu este însufleţit, el reprezintă doar o modalitate de a se crea istoria, spaţiul, locul, este şi am avut ocazia să cunosc acum, în lumea imaterială, spiritul locului meu natal, un spirit blând şi secular, care mi-a inspirat dragostea de glie.


Am cercetat istoria şi nu m-am aşteptat ca lucrurile să fie atât de diferite faţă de ceea ce mi-am imaginat eu în timpul vieţii mele pământeşti. Am cercetat exact repartizarea în timp şi spaţiu a evenimentelor ce s-au produs, dar acum, pot să afirm că istoria nu este nimic altceva decât o sumă a istoriilor personale ale fiecărui om care a trăit în era lui, mai mult sau mai puţin important, care a venit de la sapă seara obosit, care a cusut sau ţesut la lumina lumânării, care a mâncat, a băut, a jucat şi a iubit, care a dus povara dramelor sale personale sau bucuriile sale mici ducând mai departe şi mai departe istoria. Planeta a fost lăsată pentru oameni şi oamenii au fost cei care s-au ocupat de timpul pământesc, trăind în spaţiu, pe când Dumnezeu a îmbinat perfect cele două coordonate: timp şi spaţiu pentru a-şi desăvârşi creaţia.


Spuneam că am căutat pe marii lideri şi mari împăraţi ai lumii menţionaţi în manualele de istorie şi spuneam că nu prea i-am găsit aici, pentru că ei au mers în iad, deoarece Dumnezeu nu este iubitor de războaie. Şi vreau să vă mai povestesc şi faptul că Dumnezeu este unul în toate timpurile şi, indiferent despre percepţia omului din timpul lui despre Dumnezeu (mai primitivă, mai umană, mai monoteistă - un singur Dumnezeu şi restul sfinţi sau politeistă - un singur zeu suprem şi mai mulţi zei), Dumnezeu este acelaşi, iar structura creaţiei sale este aceeaşi. Cum se raportează la istorie Dumnezeu, istorie inclusă în ciclul funcţional prin care şi-a desăvârşit creaţia? Dumnezeu, indiferent de denumire este aceeaşi forţă creatoare, divină, stăpânitoare a toate şi a tot şi lui nu i-a plăcut nici într-un caz războiul, conflictul religios, habotnicia. Când diavolul a intrat în istoria omenirii a lăsat să se creadă că el ar fi chiar Dumnezeu şi că pentru el se poate trăi, se poate muri, se pot crea războaie. Este inadmisibil să se creadă că Dumnezeu acceptă jerfa eroică de a-ţi face singur rău şi de a porni războiul, murind şi tu în război şi ucigând şi pe altul, de altă religie decât a ta. Credinţa în realul Dumnezeu înseamnă dragostea, blândeţea, bunătatea. Priviţi la Isus Hristos cel răstignit, cel mai mare creator de istorie al tuturor timpurilor. Când a purtat Isus Hristos în numele Domnului războaie? Când a îndemnat la război pentru Dumnezeu? Niciodată. Dar oamenii nu i-au urmat exemplul şi au pornit tot felul de cruciade, tot felul de impuneri, tot felul de îngrădire a libertăţii de a conştientiza şi de a-l cunoaşte încă din timpul vieţii materiale pe adevăratul Dumnezeu, au pornit războaie de cucerire în numele Domnului, au impus inchiziţii în numele Domnului, sătui de lipsa libertăţii de conştiinţă, marxiştii au impus războaie pentru eliminarea creştinismului în numele Domnului. S-au creat orori şi atrocităţi pornindu-se de la diferenţele de religie, confesiune şi chiar de tradiţii. Ei, bine, toate astea au pornit de la satana, pentru că Dumnezeul unora a fost exact satana şi pentru că denumirea practică de Dumnezeu în numele căruia au făcut toate astea nu contează. Dumnezeu nu este denumit aşa sau altfel, contează dacă emană dragoste sau ură, bunătate sau cinism, libertate sau sete de asuprire. Şi astfel, toţi cei care chiar au crezut sincer că devin eroi martiri pentru... Dumnezeu, luptând în numele lui, ucigând în numele lui, pornind în numele lui războaie au ajuns exact martiri ai satanei, adică ai Dumnezeului căruia de fapt i-au slujit, amăgiţi că el ar fi Dumnezeu, că doar minciuna şi înşelăciunea sunt apanajul satanei. Evident că au ajuns în iad şi s-au mirat că acel chin foarte mare şi intens, acea fascinaţie măreaţă a răului sunt cele pe care le oferă întru veşnicie Dumnezeu, adică Dumnezeul lor în numele căruia au luptat şi murit, adică satana. Degeaba porneşti un război în numele aşa-zisului Dumnezeu creştin fiind gata să mori pentru el contra păgânilor sau musulmanilor. Dumnezeu nu a vrut război şi nici nu ţi-a cerut război. Război pentru el? Nuuu. Război pentru satana.



În rai, istoria înseamnă locul în care eşti veşnic fericit de lucrurile tale simple şi de faptele tale bune, de dragostea ta proprie faţă de cineva sau altcineva, de familia ta cu care te reuneşti, de contemplarea paşnică şi binecuvântată a trecutului, prezentului şi viitorului aşa cum nu poate fi descris în cuvinte şi aşa cum nu ţi-ai imaginat că se poate niciodată. Sigur, poţi să fi fost în timpul vieţii tale pământeşti şi lider, chiar şi împărat, parlamentar, ministru, director, nu contează. Aici ierarhia are alte criterii, cel al bunătăţii, blândeţii şi iubirii fiind criteriile dominante. E mare minune să poţi reprezenta şi pentru istoria materială ceva, dar şi pentru cea celestă, în completă comuniune cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu a creat lumea materială cu ierarhiile sale, iar pe cea spirituală cu ierarhiile sale. Că nu degeaba a spus Isus să se dea cezarului ce e al cezarului, iar lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!


Istoria mea personală, complet diferită de cea pe care eu însumi am trăit-o şi am crezut-o (înşelăciunea asupra faptelor şi persoanelor din jurul tău fiind tot de la satana), în viaţa pământească a fost una tristă, dar demnă. Aşa cum am spus, s-a legat de Ana, fata pe care am văzut-o în viaţa mea cam maxim 10 ore însumat, dar care a reprezentat totul pentru istoria mea personală, fiind, nebănuit niciodată în timpul vieţii mele, adevărata mea dragoste. Şi istoria ei personală a fost una tristă şi demnă şi am încercat să îi înalţ destinul ca un sfânt ce mă aflam acum din lumea mea spirituală. Vă voi povesti, aşadar, istoriile noastre personale, reflectate în viaţa de apoi, aşa cum nu le-am cunoscut chiar noi în timpul vieţii noastre niciodată.


Mirela Predan


Va urma