Capitolul VII - Conştiinţa de sine

Conştiinţa de sine e spiritul. Pentru că aşa cum pot exista organe vii fără conştiinţă de sine şi plante vii fără conştiinţă de sine, tot aşa pot exista şi conştiinţe de sine neîntrupate şi neavând nevoie de un trup pentru o existenţă de sine stătătoare. Conştiinţa de sine nu este dată de creier, aşa cum în mod greşit se expune în lumea ştiinţifică. Pentru că alminteri şi inima sau fiicatul sunt organe vii, care îşi fac într-un organism sănătos treaba perfect şi, cu toate astea, nu au o conştiinţă de sine stătătoare, pentru că o inimă nu va realiza niciodată că este o inimă, că are statut de inimă, care o diferenţiază de alte inimi care bat în alte trupuri. Ca atare, creierul, un simplu organ, central, este adevărat, nu poate fi acela care dă conştiinţa de sine a omului, dar şi a multor alte mamifere prezente pe planetă. Pentru că această conştiinţă de sine, prezentă în om, e drept că mai evoluată, poate fi identificată şi la o pisică sau câine, de exemplu şi se transpune astfel: eu sunt o pisică, diferită de pisica aceea simpatică cu care m-am împrietenit, diferită de motanul acela nesuferit care îmi fură mâncarea şi diferită de stăpân care face parte din altă specie, dar diferită şi de acei bipezi nesuferiţi care vin din când în când pe la stăpân şi mă trag de coadă, dar care nu sunt stăpânul. Toţi se mişcă, toţi acţionează cumva, dar nu sunt eu, pisica aceea căreia îmi place să torc şi să mănânc carne crudă, neplăcându-mi bobiţele uscate. Despre această conştientizare a eului vorbim aici atunci când este vorba despre spirit, despre acel spirit independent de trup şi de maşinăria sa biologică perfectă. Despre conştientizarea eului din noi, care ne animă şi ne diferenţiază de celelalte euri. Sigur, mustrările de conştiinţă, inteligenţa, memoria sunt forme de evoluţie a conştiinţei de sine primare, dar asta nu înseamnă că nu există conştiinţă, conştienţă şi fără mustrări şi fără inteligenţă. Copilul nu va şti ce înseamnă mustrare de conştiinţă, iar memoria lui este destul de puţină, dată fiind experienţa sa destul de redusă de viaţă. Însă are conştiinţă de sine, pentru că poate gândi că el este, spre deosebire de mama, care este o altă persoană. Nici organele vii din interiorul nostru, nici plantele vii nu vor fi capabile de o astfel de diferenţiere. Şi iată cum am ajuns la spirit şi la existenţa acestuia. Acesta este spiritul. Acel eu care nu are nicio legătură cu creierul, un organ biologic, lipsit de conştiinţă, nu şi de viaţă, la fel ca inima sau ca ficatul, care, deşi îşi au rolul lor şi şi-l joacă perfect în organism, sunt vii, trăiesc, totuşi nu au conştiinţă de sine, aşa cum nici celulele noastre nu au o astfel de conştiinţă. Iar conştiinţa de sine nu vine din inteligenţă şi nu are nicio legătură nici cu memoria, pentru că aşa cum poate exista creier fără memorie, tot aşa poate exista şi memorie fără creier. Înmagazinarea de cunoştinţe nu înseamnă o activitate neapărat cerebrală.
E drept că această conştiinţă de sine, spiritul, evoluează, iar atunci când evoluează şi discerne ne întâlnim cu liberul arbitru. Cu posibilitatea de a alege între bine şi rău, cu posibilitatea de a face binele sau de a face răul. Avem o opţiune. Întotdeauna o opţiune. Influenţele, instigările care nu vin din lumea aceasta nu ne fac mai puţin vinovaţi sau neresponsabili de opţiunea noastră, pentru că aşa cum avem un înger păzitor, avem şi un drac pânditor care ne lasă opţiunea şi cântărim în balanţă. Pentru că dacă Dumnezeu ni s-ar arăta în plenitudinea sa, noi nu am mai avea acea veşnică opţiune între bine şi rău. Dar el ne-a lăsat să alegem în deplină responsabilitate şi cunoştinţă de cauză. Ca la un examen la care ni s-ar da dinainte rezultatele. Iar de data aceasta rezultatul nostru este raiul sau iadul, unde nu poate exista o antepronunţare pe parcursul vieţii. Sigur, mai există şi culpa ca formă de vinovăţie, care nu ne face nici să pierdem raiul, dar nici să-l câştigăm, pentru că acolo unde nu acţionăm cu interes, lăsăm alte energii să acţioneze în locul nostru, cu forţele noastre, pentru ca Dumnezeu sau dracu să lucreze practic prin mâinile noastre.


Abia când vom înţelege asta cu adevărat vom fi netemători de moarte. Pentru că Dumnezeu ne dă semne, inclusiv negative, lăsându-l pe diavol să se arate, poate tocmai pentru ca, în comparaţie, să realizăm că Dumnezeu există, pentru că dacă diavol există, e clar că trebuie să existe şi acea forţă divină dumnezeiască. Şi dacă poveştile sunt pline de fenomene paranormale în care sunt implicaţi demoni sau spirite obişnuite, fenomenele în care să se arate sfinţi şi îngeri sunt cu mult mai rare. Diferenţa este una însemnată: în timp ce de spiritele rele ne temem, ne îngrozim, adoră întunericul şi ne dau o stare generală proastă, spiritele care nu ne vor răul sau îngerii noştri preferă să nu acţioneze în mod evident în lumea materială tocmai pentru a nu ne speria şi înfricoşa, chiar dacă sunt prezente şi ne dau uneori o stare de bine, de beatitudine şi de lumină. Pe mine şi pe mulţi noaptea, întunericul ne-au îngrozit. De ce nu nutrim şi în lumină o aceeaşi teamă? Ce se naşte în interiorul nostru atunci când este întuneric şi de ce ne temem îngroziţi de acel întuneric în care aparent nimic nu se întâmplă? De ce ziua nu ne mai e teamă?


M-am arătat mediumului meu, Ana, pentru a arăta doar persoanelor cu adevărat preocupate ce se întâmplă dincolo de moarte. Pentru că viaţa, indiferent cât de conştienţi sau nu am fi de asta, nu reprezintă nimic altceva decât un periplu către moarte, un şir de întâmplări prin care trece noi trebuind să alegem chiar zilnic între bine şi rău, între bine şi rău pentru noi şi bine şi rău universal, făcând în fiecare clipă o alegere, mai mică sau mai mare, care are rezonanţe şi care conduc dincolo către viaţa de apoi. Alegem. Chiar acum alegem ce să facem. Dacă să ne trezim sau să mai stăm în pat, dacă să ne spălăm sau nu faţa, dacă să ne schimbăm sau nu, dacă să plecăm sau nu, dacă să mâncăm şi ce să mâncăm acum sau nu, dacă să-l primim pe x în vizită sau nu, dacă să ne mişcăm mâna către cap sau nu, dacă să ne ridicăm sau să stăm pe scaun, dacă să iubim şi pe cine să iubim sau nu, dacă să ucidem şi pe cine să ucidem sau nu. Toată viaţa este o alegere, o opţiune, un liber arbitru, într-un context pe care nu noi îl decidem, o conjunctură care ne va fi mereu dată, ca într-o regie, dar în care tot timpul funcţionează şi alegerea noastră. Iar în baza alegerii noastre, se stabileşte şi judecata de apoi. Totul este să conştientizăm că ţine numai şi numai de alegerea noastră în cadrul dat de Dumnezeu sau de drac numit un pic cam abstract şi cam nestructurat: soartă. Alegem uneori mecanic şi pliat pe felul nostru de a fi, alteori conştient, alteori nepăsători de alegerea noastră. Şi asta facem mereu: alegem între bine şi rău. Regretul, pocăinţa generatoare de iertare divină, mustrarea de conştiinţă nu sunt nimic altceva decât îndoiala pentru alegerea noastră, care şterge întrucâtva opţiunea noastră proastă, iar raiul sau iadul nu reprezintă nimic altceva decât cumulul acesta de alegeri către bine sau către rău, din care se scad regretele, mustrările şi alegerile neutre de genul indiferent dacă aleg acum să stau jos sau în picioare, din punct de vedere divin, nu contează.


Toată viaţa este o alergare către moarte, o opţiune către bine sau către rău, conştienţi că facem sau nu asta, iar conştiinţa de sine reprezintă spiritul nostru care va părăsi corpul şi va pleca dincolo. Raiul sau iadul este cumulul alegerilor noastre, indiferent dacă sunt manifeste sub formă de fapte, de gânduri ori cuvinte. Uneori Dumnezeu, mai rar, ni se arată, dar cel mai adesea permite diavolului să ni se arate, în paranormalul său, pentru a îl vedea şi pentru ca, înfricoşându-ne de urâţenia sa măreaţă, să îl alegem pe Dumnezeu din groază. Ni se dau semne, semne, de multe ori nu ţinem cont de ele sau le uităm şi iar ne întrebăm de ce şi ce să alegem. Credinţa nu ar avea nicio relevanţă fără aceste alegeri ale noastre spre bine. Credem că există Dumnezeu şi, ca o consecinţă, evident şi viaţă de apoi, şi atunci alegem binele de frica răului, de frica de a nu ajunge în iad, în locul cel groaznic.


Raiul nu înseamnă, aşa cum mulţi concep, un peisaj static, în care admiri şi te plictiseşti. Nu, viaţa de apoi este foarte dinamică şi deosebit de puţin plicticoasă. Dar ce înseamnă rai cu adevărat? Înseamnă lipsă de cunoaştere, înseamnă plictiseală, înseamnă un Adam sau o Eva goi şi în mijlocul unei grădini de flori? Evident că nu! Raiul înseamnă absenţa răului, absenţa urii, absenţa satanei, pe când iadul înseamnă exact răul, implicit autorăul, absenţa iubirii şi prezenţa satanei. Să presupunem că un individ oarecare a ucis, în timp de război, cinci oameni, a torturat alţi 10 cu sadism, a violat şapte femei, făcându-i plăcere sadică să vadă că ele se zbat şi nu îl acceptă, după terminarea războiului, a revenit în societate, temându-se să mai continue lanţul crimelor şi al violurilor pentru că acum nu mai era război şi se temea de lege, devenise un om respectat în societate, ba chiar şi decorat pentru merite de război, uneori regretă ceea ce a făcut, alteori nu, mai degrabă, nu, dacă ar fi din nou război, probabil că ar mai face, se căsătoreşte, face doi copii, pe care îi îndeamnă să fie buni la şcoală şi să aleagă matematica, îi învaţă să se spele des pe mâini ca să nu se îmbolnăvească, nu bea, nu fumează, crede în alimentaţia sănătoasă şi moare la 83 de ani bolnav de ateroscleroză coronariană, cauză a decesului, pe fond de Alzheimer. Evident că alegerea sa a fost pentru rău, a ucis, a torturat, a violat, indiferent de ce etnie erau respectivele persoane, pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu al tuturor, aşa cum şi diavolul străjuieşte asupra răului din întreaga lume şi ajunge în iad, potrivit opţiunii sale, din timpul vieţii, luată în necunoştiinţă de cauză, pentru că dacă ar fi ştiut probabil ce îl aşteaptă, de frică s-ar fi abţinut să mai facă asta. Ce face el în iad? Rememorează. Rememorează o veşnicie faptele sale. Simte veşnic cu ce este ucis, cu toată durerea aferentă încă o dată şi încă o dată şi încă o dată, cum este violat încă o dată, încă o dată şi încă o dată. Realizează că alegerea sa pentru diavol a fost una greşită şi nu mai are acum ce face, a ales o dată.
După cum puteţi observa, avem de-a face cu opţiuni greşite, războiul neavând nicio justificare pentru faptele sale, aşa cum nu contează când anume faci răul şi care este justificarea ta umană pentru asta, dar şi alegeri care nu au nicio relevanţă din punct de vedere divin. Alegerea pentru igienă, pentru o viaţă sănătoasă etc nu au absolut nicio relevanţă pentru viaţa de apoi şi ceea ce pot reprezenta alegeri bune pe pământ, în astral sunt alegeri neutre şi complet nefolositoare.


Dacă acelaşi criminal, după terminarea războiului se căieşte, ajunge să aibă mustrări de conştiinţă, regretă faptele sale, se închină, se roagă la Dumnezeu pentru iertare, moare îngrozit cu gândul că el este un criminal şi un violator şi că nu se poate mântui, atunci când moare, în aceleaşi condiţii ce face? Nu va mai plăti pentru faptele sale pentru simplul motiv că s-a căit şi s-a întors către Dumnezeu? Ba da. Dar nu veşnic. Va simţi şi el ce înseamnă să fii ucis şi răul pe care el l-a pricinuit altora, dar nu în mod veşnic. Doar pentru ispăşirea păcatelor în purgatoriu, după care, dată fiind căinţa şi alegerea sa către bine ulterior, prin regrete şi remuşcări, nu se va chinui veşnic, fiind ucis şi torturat şi violat încă o dată şi încă o dată şi încă o dată la nesfârşit. Asta este diferenţa şi acesta este rolul pocăinţei şi al iertării divine. Nu înseamnă nedreptate şi a nu mai plăti pentru faptele tale niciodată, ci pur şi simplu că se vor întoarce ca un echilibru al răului produs cu un rău asupra ta nu veşnic, ci o singură dată, până la ispăşirea totală.


Şi acum să presupunem că un alt individ a fost un neisprăvit toată viaţa, nu i-a plăcut cartea, a luat note proaste la şcoală, a fumat, a băut toată viaţa, nu a ratat nicio ocazie să se împerecheze liber consfinţit cu o femeie, a dormit, nu a avut serviciu decât rar, pentru că munca lui nu i-a plăcut, din puţinul său, dădea bani la femei contra sex fiindu-i şi milă de ele, nu mergea pe la biserica, îi înjura pe preoţi, nu regreta niciodată nimic, în schimb, într-o zi, a văzut o pisică aproape ucisă de un dulău şi, plin de milă, a alungat câinele, a luat-o în casă, a bandajat-o şi a salvat-o. În altă zi, a văzut un om care nu avea unde să stea şi, cuprins de milă, l-a luat şi pe el, în sărăcia lui, să stea la el acasă. Când lua ajutorul social, mereu se ducea la cârciumă şi făcea cinste tuturor de acolo, vesel nevoie mare. Nu se săla pe mâini, nu îi păsa de bunele maniere, când se îmbăta ţipa şi petrecea până la 4 dimineaţa, drept pentru care toţi vecinii s-au arătat deranjaţi şi s-au luat cu el la ceartă. A murit la 70 de ani de infarct miocardic. Unde va merge sufletul lui? În iad? În purgatoriu? Nu! În rai direct. Pentru că el nu a avut alegeri decât cel mult neutre, nu rele. Pentru viaţa de apoi nu contează cât de cult eşti, nu contează nici cât de vrednic eşti, nu contează nici dacă bei sau fumezi, contează să nu faci rău altuia, să nu faci să sufere pe altul. Poate nu ai multe opţiuni pentru a face binele în viaţă, dar când soarta îţi scoate în cale o posibilitate, valorific-o.


În definitiv, răul nu este ceva absolut, cum nici binele nu poate fi absolut. Diferă de la un individ la altul, de la un context la altul, de la o utilitate la alta. Bine pentru cine? Bine pentru mine, bine pentru aproapele, binele abstract pentru natură şi univers? Bine pentru viaţa de aici, bine pentru viaţa de apoi? Ce e în conştiinţa ta? Ce faci cu ea? Şi omul nostru mai sus descris a mers în rai, unde ce înseamnă raiul pentru el. Evident, rememorare. Şi el rememorează ce? În primul rând, la nesfârşit, starea de bine, de beatitudine, de beţie, bea înzecit faţă de cât a dat din puţinul lui altora bătură de pomană. Nu i se mai face rău, nu îi mai atacă inima sau ficatul. Chefuieşte la infinit, nimeni nu se mai supără că face gălăgie. Vin femei frumoase şi fac sex. Pentru el asta înseamnă raiul, pentru că el nu a făcut rău nimănui, doar şi-a trăit boem şi nesănătos viaţa.



Acum, că am explicat ce înseamnă spirit, alegere, iad, rai şi purgatoriu, vom trece la viaţa de apoi, nu înainte de a face totuşi o recapitulare. Spiritul este reprezentat de conştiinţa de sine, acest eu interior, indiferent de evoluţia sa, care ne diferenţiază de eul celorlalte persoane, dar şi de celelalte organisme vii care trăiesc fără a avea conştiinţa sinelui, gen inimă, ficat, copac, iarbă, virus, bacterie, celulă umană. Spiritul se naşte odată cu concepţia noastră şi nu moare odată cu moartea bilogică a trupului, ci transcende, cu aceleaşi obiceiuri, patimi, regrete, nostalgii, pasiuni, concepţii despre bine şi rău, plăcut şi neplăcut şi are directă legătură cu alegerile noastre. Sigur, religia este bună, dar nu este un factor determinant pentru binele nostru în viaţa de apoi, pentru că religia este tot o concepţie umană despre bine şi rău şi ne este folositoare, dar nu indispensabilă obţinerii mântuirii noastre. Mersul la biserică te povăţăieşte şi te învaţă mila, dragostea creştină şi te influenţează în alegerea binelui, însă nu este o condiţie sine qua non pentru asta. După moarte, la 40 de zile, urmează judecata de apoi, care nu reprezintă nimic altceva decât suma alegerilor noastre pentru bine sau pentru rău, iar regretele ne trimit în purgatoriu pentru ispăşirea faptelor noastre rele, dar regretate.


Putem face alegeri bune sau rele doar pe pământ, în forma noastră întrupată? Bineînţeles că nu! Satana a ales să fie rău în forma sa imaterială. Cum şi copiii nenăscuţi sau morţi la vârste foarte fragede au ales să fie îngeri tot în forme imateriale, atunci când ajung la o oarecare maturitate spirituală. Însă locul specific pentru alegeri, pentru liber arbitru, deşi nu exclusiv, este pământul, în viaţa noastră întrupată, pentru că acolo există mediul propice ca, fără a cunoaşte ce este dincolo şi de a crede, noi să facem alegeri potrivite cu felul nostru de a fi. Şi totuşi de ce unii se nasc buni şi blânzi şi alţii au predispoziţie spre rău, fiind cruzi, nemiloşi, iubitori de întuneric şi sadici? Există o compoziţie cu care ne naştem, o dualitate între bine şi rău, o îmbinare între licărul divin şi întunericul satanic. Pe care o dezvoltăm sau o reprimăm, în viaţa care nu este altceva decât un drum către marea trecere spre moarte.



Mirela Predan

Va urma