Capitolul V - Ce e după moarte mulţi se întreabă, dar... înainte de naştere?

Dacă preocupările tuturor se nasc în legătură cu viitorul, cu moartea, având conştiinţa morţii şi dacă mulţi au dat răspunsuri la ce se întâmplă dincolo fie prin intermediul mediumilor, fie al şedinţelor de spiritism, fie prin cazurile de moarte clinică sau de oameni care s-au aflat în preajma morţii, dar şi-au revenit, dar şi prin Biblie, nimeni nu s-a întrebat şi nimeni nu şi-a răspuns ce se întâmplă cu sufletul omului la naştere, la zămislire. Pasionat de trecut, ca orice istoric, eu m-am întrebat asta. Ştim şi mulţi dintre noi cred că sufletul omului este nemuritor, că 40 de zile de la moarte colindă prin locurile pe unde a umblat, se acomodează practic cu noua lume, cu noua dimensiune în care este, că lumânarea ajută întru lumină, că oamenii rămaşi pe pământ ne ajută prin rugăciune să ne găsim liniştea şi calea, prea puţin s-a vorbit şi prea puţin se cunoaşte ce reprezintă omul, sufletul înainte de a se naşte. Dacă ştiinţa ne-a dat explicaţii genetice despre naştere, cu combinaţia de cromozimi şi dacă ştim cum anume se naşte trupul, sufletul oare când se naşte? Răspunsul îl avem tot în Biblie, pentru că acolo scrie foarte clar că doar Dumnezeu este cel fără de început şi fără de sfârşit. Per a contrario, sufletul omului fiind şi el nemuritor, are un început. Asemeni trupului, se naşte. Când şi cum?


La câteva zile după moartea mea, imediat după înmormântare, fiind în lumea de acum în care întrebările mele pot găsi răspuns, am întrebat exact ce înseamnă naşterea sufletului. Deodată m-am văzut copil. Şi ce dor îmi fusese de asta! M-am trezit în casa părintească mai întâi de la momentul actual. Era goală şi pustie, lucrurile mamei erau aşa cum le lăsasem eu, pentru că, în timpul vieţii, mereu îmi găseam linişte poposind şi recreându-mă din tumulturile patimilor, în casa părintească, pe care o înteţinusem şi o renovasem. Apoi, am alergat în timp şi m-am văzut copil. Filmul vieţii mele s-a transpus din nou. În cele 40 de zile aveam pe unde să alerg, pe unde am umblat în timpul vieţii, iar cea de-a doua mea alegere, după casa Anei, unde aveam nevoie de Ana, a fost casa părintească. Am revăzut munţii pe care îi admiram în fiecare dimineaţă de pe prispa casei, am văzut carpetele roşii de pe pereţii casei lucrate de mama, m-am revăzut pe mine alergând desculţ prin roua primăverii şi am simţit din nou paradisul îmbietor al plaiurilor natale. Am mai avut trei fraţi şi două surori, toţi cinci mai mari, o altă soră murise la scurt timp după naştere. Am fost foarte răsfăţat, iubit şi protejat de toţi, pentru mama reprezentam ultima amintire de la tatăl meu, soţul ei pe care îl iubise enorm, o amintire vie şi dătătoare de speranţă, pentru fraţii mei mai mari eram mezinul, cel mic, cel care trebuie protejat pentru că este mai mic, am dus o copilărie armonioasă, plină de dragoste familială. Am revăzut şi munţii pe care alergam, şi prăpăstiile care mă fascinau, m-am regăsit aievea şi pe câmp, şi la sapă, şi la coasă. Mă născusem într-un sat de munte, în primăvară, într-o zodie a sensibilităţii, Peştii, într-un aer proaspăt şi mereu curat, într-o frumuseţe paradisiacă şi sălbatică de care n-am uitat să mă minunez nici măcar la maturitate, pe care am încercat să o promovez şi să atrag turismul local. Nu pot să spun că familia mea a fost extrem de săracă, dar nici una foarte bogată. Mama era gospodină desăvârşită, deşi văduvă şi era ajutată în creşterea noastră de bunicii mei, părinţii ei, după ce a rămas văduvă de tânără nu s-a mai măritat niciodată. Am revăzut în filmul vieţii mele şi primul meu mers la biserica din sat... ei, bine, la botezul meu. Eram atât de mic şi, logic, că nu mi-am mai amintit de botezul meu, în timpul vieţii mele pământeşti, niciodată. I-am revăzut şi pe naşii mei, care acum erau şi ei cu mine aici, dar am revăzut şi momente mai târzii, pe care mi le aminteam mereu, când copil mergeam să cânt în corul bisericii, un cor alcătuit din copiii satului şi mama îmi povestea mereu despre Dumnezeu şi despre orânduirea cea sfântă, fiind o femeie deosebit de credincioasă. Mama mea, Ana, numindu-se la fel ca şi cea care m-a iubit ca femeie, tot Ana era o femeie deosebită, iar toată puterea ei de a munci şi de creşte singură cinci copii provenea exact din credinţa aceasta. Cu acest spirit profund creştin am crescut şi i-am fost foarte recunoscător mamei pentru asta. Fire blândă şi bună, mă învăţa mereu să fiu bun, să fiu darnic, să fiu iubitor de oameni pentru că Tatăl meu ceresc, cel milostiv va avea grijă de mine, cu siguranţă. Iar faptul că nu am fost un suflet pierdut, că am ajuns în cer, cu siguranţă îl datorez şi educaţiei primite de la mama. Mama, prinţesa în rochie albă care m-a întâmpinat, îngeraşul cu păr lung şi faţa albă, de la care am moştenit, ca zestre întru mântuirea mea, credinţa, blândeţea, bunătatea şi dragostea de oameni.


Eu eram mic, fraţii mei erau deja adolescenţi. Cum să nu mă protejeze? Acum am avut ocazia să-l cunosc şi pe tata. Am discutat cu el puţin, ca într-o familie, aşa cum nu am fost niciodată în timpul vieţii pământeşti. Am constatat că seamănă cu mine mult, deşi eu semănam fizic cu mama. Am văzut că are aceleaşi ambiţii şi acelaşi temperament, am constatat că într-adevăr suntem dintr-un aluat. Cât de departe de adevăr este cel care crede că dincolo, în lumea ce de pe urmă nu mai ai sentimente şi stări. Numai eu ştiu cât de impresionat şi de emoţionat am fost când l-am cunoscut pe tata! Sigur, nu avea sens să-i povestesc viaţa mea, pentru că o ştia prea bine cât timp m-a vegheat din dimensiunea vieţii de apoi, însă avea sens să mi-o povestească el pe al lui, chiar el, nu din relatările mamei...


Apoi m-am întors la întrebarea pentru care căutam răspuns: naşterea. Ce se întâmplă la naştere şi sufletul oare când se naşte? Despre asta am stat de vorbă cu sora mea, Paula, care a murit la câteva luni după naştere şi pe care nu am apucat să o cunosc la modul conştient în timpul vieţii mele pământeşti. Acum purta aripi de înger, era o îngeroaică în toată regula şi am rămas să discut cu ea exact despre naştere.


Aşa cum 40 de zile după moarte, omul colindă prin locurile în care a umblat, făcându-se tranziţia la lumea cea de dincolo, tot astfel, la 40 de zile de la concepţie, spiritul omului se naşte şi se întrupează. De unde provine el? El ia naştere din Dumnezeu, Marele Spirit. Genetica, o operaţiune destul de complicată, de sorginte, evident, divină, este cea care dă naştere trupului nostru uman, iar Dumnezeu este cel care dă viaţă acestui conglomerat de celule, căpătând caracteristicile speciei. Practic, la 40 de zile după concepţie, sufletul există, de aceea şi avortul se consideră o crimă de neiertat. Ba chiar una îngrozitoare, pentru că mama practic îşi ucide propriul său fiu, nenăscut, în loc să se bucure de viaţa zămislită în ea, ca un dar de la Dumnezeu. Există un înger al naşterii, el este cel responsabil de zămislirea vieţii, a conştiinţei vii. Anterior, sufletul nu există. Sunt foarte rare cazurile în care un suflet preexistent se întrupează şi ia calea naşterii. Cel mai elocvent exemplu în acest sens este cel al lui Isus Hristos, care este de-o fiinţă cu Tatăl, e Alfa şi Omega, adică începutul şi sfârşitul, dar totuşi, la un anume moment din istorie, s-a născut, zămislit din femeie, ca oricare alt om. Mai sunt şi altele, dar asta se întâmplă totuşi destul de rar. Omul nu are o a doua şansă de a trăi o viaţă bună şi blândă şi în armonie cu legea divină şi cu Dumnezeu. Omul merge în rai, în iad sau îşi ispăşeşte păcatele în purgatoriu. Doar atunci când balanţa din timpul vieţii este indecisă, adică dacă faptele bune şi cele rele cântăresc fix egal la judecata de apoi, atunci ordinea divină trebuie să stabilească ce anume predomină în această fiinţă şi doar un astfel de spirit se mai încarnează o dată. Dar cazurile sunt extrem de rare. Sufletul se naşte odată cu noi, în pântecele mamei noastre, dând ceea ce se cheamă conştiinţă, acest eu al nostru personal, această conştienţă care ne însoţeşte în viaţa pământească şi dincolo de moarte. Spiritul omului nu este preexistent naşterii şi dacă discutăm despre momentul istoric la care ne naştem, se poate spune că unii trăim mai mult sau mai puţin raportat la veşnicie şi la nemurirea ulterioară. Deşi dincolo, în cealaltă dimensiune, timpul nu mai contează sau cel puţin nu se percepe aşa cum îl percep cei care sunt pe Pământ, pentru că anii, miile de ani se transformă în clipe şi spiritul poate, are capacitatea (asta nu înseamnă că o şi face întotdeauna) de a zbura într-o clipă prin ani şi prin distanţe.


Când se întâmplă un avort sau când pruncul nenăscut moare, ori dacă moare la o vârstă foarte fragedă, spiritul său evoluează ca şi cum ar creşte pe Pământ, ajungând la o maturitate conştientă spirituală. El învaţă ca orice copil de pe Pământ, mai repede sau mai încet, dar învaţă. Nu învaţă ceea ce se învaţă într-o şcoală, pentru că nu mai învaţă despre lumea materială, ci direct despre lumea spirituală. Şi astfel evoluează. Aşa cum a evoluat şi Paula, acum la o vârstă a maturităţii spirituale, povestindu-mi acum despre cum şi-a petrecut ea copilăria în lumea spirituală, de dincolo. Da, spiritele copiilor se joacă, spiritele copiilor sunt ghiduşe şi jucăuşe, da, copiii trecuţi în lumea de dincolo au nevoie de jocuri şi de jucării spirituale, specifice dimensiunii lor, ei învaţă. Odată spiritul născut, indiferent ce se întâmplă cu acele celule combinate genetic, nu mai trece în nefiinţă, ci, dacă trupul moare, naşterea nu are loc, el evoluează în lumea spirituală şi ajunge din copil, la maturitate, învăţând mai bine decât cei care ne-am petrecut cândva copilăria pe Pământ, ce înseamnă adevărata viaţă. Pentru că sunt puri, pentru că nu au păcate, pentru că nu au apucat să se pervertească şi să urască. De fapt, ei au uriaşa şansă de a înţelege ce e binele şi de a-l alege, pentru că, în mod conştient, puţini ar alege să le fie rău conştient şi ar alege calea greşită a diavolului. De regulă, ispita şi necredinţa conduc la păcate. Pentru că ei nu conştientizează că există ceva dincolo de moarte, pentru că ei nu conştientizează că toate faptele lor se vor întoarce bumerang într-o bună zi. Dar când ştii bine asta şi conştientizezi, e clar că nu vei alege asta.


Mai există o concepţie greşită şi anume aceea că după moartea fizică, biologică, omul nu mai poate păcătui. Ba da. Se poate. Pentru că foarte mult timp ai tendinţa de a nu te desprinde de patimile tale lumeşti, de ură, de exemplu, de indignare, de mânie. Nu, nu mai poţi ucide sau nu mai poţi fura. Nu mai ai cum, imaterial fiind, dar poţi urî şi face rău foarte bine, ba chiar cu mai multă putere decât în lumea materială. Însă nu o vei face şi nu o vei face pentru că ştiind deja că toate gândurile negre se întorc chiar împotriva ta, cu siguranţă îţi vei dori pacea şi desprinderea de patimile pământeşti. Dar, se poate... Or, un copil trecut în lumea paralelă a vieţii de apoi, nu are nici aceste tendinţe. El nu urăşte pe nimeni că nu poate urî, e prea mic şi nu ştie ce înseamnă ura, iar când evoluează direct în lumea de apoi, nu mai are criteriile noastre de judecată, de trăire, el nu se revoltă şi nu se mânie, el nu caută răzbunarea cu lucruri pământeşti, el ştie deja că există o dreptate absolută şi nu are nevoie să facă păcate.


Aşa cum spuneam, spiritul se naşte din Dumnezeu la 40 de zile după concepţie practic şi rămâne încarnat până la moartea fizică, indiferent dacă aceasta se produce în a 41-a zi, prin avort sau după 100 de ani. Nu contează. Anterior, acest suflet, această conştiinţă nu a existat, oricum nu dintotdeauna, pentru că asta ar însemna ca noi toţi să fim asemeni lui Dumnezeu, fără început şi fără sfârşit. Or, cum sufletul nostru nu este muritor, cel puţin avem un punct de pornire. Simţim conştienţa aceasta a eului nostru ca pe un miracol. De ce e atât de minunată conştiinţa aceasta a sinelui? Pentru că vine din Dumnezeu. Noi suntem fiinţe create după chipul şi asemănarea lui spirituală. Dacă Dumnezeu ne naşte spiritul, dându-ne conştienţa, o mică parte asemeni lui, dar cu puteri mult mai mici pentru că naştem în materie, restul se formează. Zodiile au un mare impact asupra personalităţii noastre, pentru că indiferent cât de păgână ar fi ideea, anumite conjuraţii lăsate tot de Dumnezeu îşi pun amprenta asupra personalităţii noastre umane. Asta nu înseamnă că ne naştem predispuşi să fim hoţi, de exemplu. Nu. Libertatea este a noastră, iar liberul arbitru ne aparţine întotdeauna, dar asta nu înseamnă că nu putem fi şi că ar avea vreo importanţă mai conservatori sau mai fluizi, mai pesimişti sau mai optimişti, mai prietenoşi sau mai retraşi, mai implicaţi sau mai pasivi, mai puternici sau mai sensibili. Despre acest temperament este vorba, cu siguranţă. O altă componentă a personalităţii noastre este cea genetică. Semănăm. Semănăm comportamental cu părinţii noştri, cu bunicii noştri, pentru că nu doar fizic, ci şi psihologic, în componenta noastră umană, ne naştem încarnaţi şi semănăm. De altfel, inclusiv aici, în lumea aceasta, ne grupăm pe familii, pentru că suntem suflete dragi şi înrudite, cu siguranţă. Urmează în evoluţia noastră cea de-a treia mare componentă: educaţia. Fie că vorbim despre educaţia în sens restrâns ca modalitate comportamentală de viaţă primită de la părinţi şi de la învăţători ori profesori, fie că discutăm despre educaţia în sens larg, care include şi cunoaşterea, bagajul de cunoştinţe, trăirile şi experienţa din copilărie avute la un anume moment, discutăm tot despre educaţie. Apoi odată cu maturizarea noastră ca spirite, ca şi conştiinţe, apare Duhul Sfânt. Este vorba despre inspiraţia divină, este vorba despre harul pe care îl căpătăm prin mir, este vorba despre acea sclipire care parcă nu vine de la noi, din conştienţa noastră. Conjunctura naşterii, plus înrudirea spirituală, plus educaţia, plus mai târziu Duhul sfânt, aceasta este componenţa unui suflet, a unei conştiinţe de sine. După moartea fizică, nu ne pierdem nici eul, nici personalitatea, doar trecem într-o altă dimensiune, în care putem învăţa mai repede şi mai uşor, putem evolua, putem cunoaşte, putem găsi răspuns la întrebările care ne măcinau în timpul vieţii şi uneori mai avem şi permisiunea, aşa cum am avut-o şi eu, de a transmite aceste mesaje altora, pentru ca cei de pe pământ să poată realiza de unde vin şi încotro se îndreaptă. Nu este nimic nemaiîntâlnit, pentru că aşa cum sunt celebre cazurile de posedare demonică, în care spiritul, conştienţa nu părăseşte trupul carnal, dar doar este interpus un demon care acţionează prin acel trup, lăsând conştiinţa umană în subsidiar, prin fapte care nu vin parcă de la bietul suflet încarnat, tot aşa şi cei buni, spiritele bune pot "poseda" un medium, pentru a transmite mesaje bune, curate, pentru a-l inspira, pentru a propovădui Lumina înţelepciunii, pentru a-l pregăti pentru marea trecere care oricum se va produce cândva şi pentru a fi puţin mai familiarizat cu asta şi pentru ca toţi cei care cred să ştie ce va avea să urmeze şi să nu se sperie de asta dacă se simt curaţi şi apţi în faţa lui Dumnezeu de a primi împărăţia cerească.


Există spirite care nu au fost niciodată încarnate? Sigur că da. Dar ele au un rol. Îngerii pe de-o parte, îngerii păzitori. La naşterea fiecărui om se mai naşte ceva, un înger păzitor, deci o altă conştiinţă, o altă personalitate, care este foarte asemănătoare nouă, dar care ne călăuzeşte şi ne ghidează. Mai sunt şi îngerii locului, mai sunt şi îngerii unor anumite fapte sau însuşiri, precum îngerii bunătăţii, îngerii dreptăţii, îngerii belşugului, îngerii bucuriei. Mai sunt şi demonii. Dacă dracii, mai simplu spus, pot proveni şi din sufletele oamenilor încarnaţi care au fost foarte răi în existenţa pământească, au fost războinici, criminali, au ucis, au torturat, au propovăduit ura, ateismul, desfrânarea, precum Irod, precum Hitler, precum Stalin, precum alţi împăraţi ai istoriei propovăduitori de războaie, dar şi simpli criminali de duzină, ei pot fi şi îngeri decăzuţi, niciodată încarnaţi, care din trufie şi nemernicie au ales răul. Sigur, ei sunt puţini. Din fericire, mult mai puţini decât conştiinţele, sufletele bune. Ei au înfăţişări ciudate, inumane, tocmai pentru că nu au fost niciodată încarnaţi, nici în oameni, nici în animale. Dracii sunt înfricoşători, monstruoşi, iar îngerii sunt luminoşi, sunt frumoşi şi tocmai pentru că nimic nu e mai frumos ca omul şi creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, aceste entităţi neîncarnate, îngerii, capătă, în dimensiunile vieţii spirituale, chipuri umane. Cu părul lung, cu aripi, aşa cum sunt ei înfăţişaţi în biserici şi aşa cum de mici copii mulţi dintre noi îi cunoaştem.


Discuţia cu Paula care mi-a explicat aceste lucruri, răspunzând întrebărilor mele a fost foarte interesantă. Acum ştiam, am învăţat şi eu, mi-am explicat de ce sora mea, trecută în cealaltă dimensiune de la câteva luni doar, mă recunoştea ca fiind fratele ei, purta aripi de înger şi puteam vorbi matur. De fapt... noi aici nu vorbim, aşa cum pe Pământ se cunoaşte că este vorba umană, alcătuită din sunete, noi ne înţelegem telepatic, discutăm telepatic, ne înţelegem în orice limbi, pentru că gruparea de litere care desemnează un anume lucru în limbajul pământesc, aici devine un simbol doar pentru graiul telepatic. Dar asta nu toată lumea poate încă de la început. Foarte mulţi rămân angrenaţi în patimile pământeşti, dar şi în existenţa pământească. Fiecare grăieşte în limba lui, însă mesajul transmis aici devine la un moment dat universal. Dacă vrem să comunicăm, însă, cu cineva din lumea pământească, nu o putem face decât în limba care... pentru el reprezintă un înţeles. Altfel, e dificil şi nu ne facem înţelese mesajele.



Plecând de lângă Paula, am mers mai departe puţin prin colindatul de amintiri. Modalitatea actuală în care secvenţe din viaţa mea reveneau era pur şi simplu fascinantă. De la mirosuri, trăriri, sentimente, sclipiri de moment, toate erau la locul lor, ca să-mi arate că o clipă devine eternitate şi nicio clipă nu se distruge, toate revin oricând ţi-e dor de ele. Mă fascina lumea în care puteam fi oriunde în trecut, retrăind orice clipă a vieţii mele cu puteri magice, pentru că filmul vieţii nu este ca pe un ecran, în el trăieşti şi te implici efectiv, cu singurul mare avantaj că... îl poţi derula unde vrei tu şi de unde vrei tu pentru a evita plictiseala, pentru a merge direct acolo unde te roade, dar şi pentru a vedea unde anume ai greşit în viaţă, dar şi ce anume au simţit alţii prin acţiunile tale. De data aceasta eram la şocală. La şcoala din sat, cu învăţătoarea noastră, care a venit şi ea să mă întâlnească aici, în lumea ce de apoi. Îi fusesem elev, ne cunoscusem în viaţă, acum a venit şi ea să-mi spună câteva vorbe, amintindu-mi că eram un elev extrem de sârguincios şi cu dragoste de carte. Mai târziu, la liceu, m-am văzut în Bucureşti, eu alegând să urmez liceul acolo, deoarece în Bucureşti se mutase deja fratele meu mai mare, el în vârstă de 23 de ani atunci şi student şi dornic să mă primească, considerând că aş putea şi eu să îmi asigur un viitor dacă urmez liceul şi nu oricare liceu, ci unul de Bucureşti. Resimţeam emoţia, resimţeam bucuria, resimţeam şi partidele de fotbal pe care le-am jucat cu colegii mei de liceu cândva, resimţeam şi istoria, materia mea preferată, simţeam parcă mirosul de cretă şi de tablă. Îl vedeam pe fratele meu, care, bineînţeles a venit şi el acum să stăm puţin de vorbă în limbajul nostru din viaţa de apoi, şi lui îi fusese dor de mine şi acum derulam împreună amintirile noastre.



Conştienţi că toţi ne naştem în modalitatea descrisă mai sus, adică din Dumnezeu spiritual, iar trupul nostru carnal ne părăseşte odată cu moartea fizică, trup născut genetic din combinaţia cromozomială, că toţi murim, indiferent ce am fi făcut şi ce am fi ajuns în viaţa pământească. Urmează să vă povestesc despre tinereţea mea, cariera mea, dar şi despre modalitatea în care am înţeles să-mi trăiesc viaţa de am ajuns în rai, în lumea celor sfinţi. O să vă povestesc şi despre bucuria de a dărui în viaţă şi despre cum înalţă dăruirea în viaţa de apoi, ca fiind cel mai important lucru pe care îl poţi face pentru mântuire, întru dragoste de oameni. Şi despre averea cerească vreau să vă vorbesc, dar şi despre cum sfinţii ajută oamenii rămaşi în lumea pământească. Sfinţii nu sunt doar cei canonizaţi, sunt mulţi, sunt foarte mulţi, oameni apropiaţi de Dumnezeu în viaţa pământească. Sunt multe, foarte multe lucruri de spus, însă... cum pentru mine aici înşiruirea lor nu mai contează, înţeleg că este foarte mult de scris ca scris prin medium în viaţa pământească.



Peste Pământ se pregătea să fie noapte. Ana stătea răvăşită cu gândurile ei şi scria un răspuns la întâmpinare pentru un proces. Erau multe, foarte multe hârtii în jurul ei. Pe noptiera ei, ardea şi pentru mine o lumânare... Erau doar cinci zile în măsurarea pământească de când murisem efectiv. Deci totul era foarte proaspăt şi deja aflasem atâtea despre lumea cealaltă...


Mirela Predan


Va urma