Dialoguri celeste

O înmormântare nu este niciodată veselă sau tristă, este un ritual absolut necesar pentru îngroparea în tină a învelişului carnal care trebuie să se facă una cu pământul, pentru că doar din pământ am fost creaţi. Iar aceste consemnări nu sunt cu pixul şi hârtia, sunt doar nişte consemnări ale gândurilor pe care aveam să le transmit mai târziu dragei mele, Ana, devenită mediumul meu, dar şi mediumul altora, datorită capacităţilor sale senzitive extraordinare. Încă din clipa în care trupul meu a fost îmbrăcat şi mai apoi pornit în ritualul tradiţional de aducere în locuri creştine pentru a i se aduce un ultim omagiu omului care a fost printr-o lume pământească, umană, am simţit înfiorare şi greaţă. Propriul meu corp mă oripila, deşi ştiam că acesta a fost corpul meu şi că acest corp m-a servit vreme de 73 de ani, ca instrument cuminte pentru a-i sluji lui Dumnezeu, pentru a face, prin intermediul său, evident şi păcate, de a fi o casă pentru sufletul meu acum, iată, eliberat şi veşnic. M...

Peste lume se aşezase noaptea, iar prin faţa mea începuseră să treacă diverse ipostaze cu mine din timpul vieţii mele. Uneori mă uluiam cât putusem să fiu de frumos, alteori mă întristam văzându-mă ba gras şi urât, ba bătrân şi ridat. Îngerul păzitor, ghidul meu, mi-a spus că datorită faptului că am fost în viaţă un om bun, îmi este permis să aleg şi să-mi schimb apoi imaginea în diverse faţete. "Priveşte, acesta ai fost tu. Ai posibilitatea să alegi imaginea cu care vei merge în paradis, imaginea cu care vei merge la judecata de apoi, precum şi hainele tale eterice. Cei care nu păşesc în alte sfere nu mai pot alege, rămân să bântuie marcaţi, emanând aceeaşi energie de chin cu care au murit. Cât despre haine, alege-ţi. Aceste haine vor fi hainele tale eterice, hainele pe care le-ai purtat în timpul vieţii. Nu, nu avem nevoie să fim înveşmântaţi, însă se creează imaginea noastră umană cu care vom rămâne în eternitate. De aceea, apariţiile din alte epoci, ale spiritelor care nu au r...

Un sentiment de linişte totală, de alb şi de curăţenie mă cuprinsese, complet contrastant cu panica anterioară care mă caracterizase în ultimele ceasuri. Eram ca într-un val de nori, plutind deasupra tuturor, detaşat şi lipsit de orice zbatere. Atunci am realizat că am murit şi că bătrânelul acela întins pe patul de spital a fost chiar trupul meu. Ştiam că există viaţă dincolo de moarte, doar mai trecusem prin asta, însă, cu toate astea, eram puţin speriat, ca atunci când păşeşti în necunoscut, emoţionat de parcă ar fi fost prima zi de şcoală sau prima zi într-un loc nou, pentru că, dincolo de orice patimi pământeşti, acum, acolo, privind lumea de sus, mă cuprinse cu adevărat teama: dar dacă am fost atât de rău pe Pământ încât o să mă aştepte iadul? Şi totuşi... mă simţeam atât de bine, durerile încetaseră, zbaterile desprinderii sufletului de trup încetaseră, disconfortul neputinţei şi al patimii încetase, încât mi-era greu să cred că aş avea totuşi de ce mă teme. Am mai privit o dată...