Capitolul II - Reîntâlnirea cu mama... şi întâlnirea mea cu Dumnezeu

Peste lume se aşezase noaptea, iar prin faţa mea începuseră să treacă diverse ipostaze cu mine din timpul vieţii mele. Uneori mă uluiam cât putusem să fiu de frumos, alteori mă întristam văzându-mă ba gras şi urât, ba bătrân şi ridat. Îngerul păzitor, ghidul meu, mi-a spus că datorită faptului că am fost în viaţă un om bun, îmi este permis să aleg şi să-mi schimb apoi imaginea în diverse faţete. "Priveşte, acesta ai fost tu. Ai posibilitatea să alegi imaginea cu care vei merge în paradis, imaginea cu care vei merge la judecata de apoi, precum şi hainele tale eterice. Cei care nu păşesc în alte sfere nu mai pot alege, rămân să bântuie marcaţi, emanând aceeaşi energie de chin cu care au murit. Cât despre haine, alege-ţi. Aceste haine vor fi hainele tale eterice, hainele pe care le-ai purtat în timpul vieţii. Nu, nu avem nevoie să fim înveşmântaţi, însă se creează imaginea noastră umană cu care vom rămâne în eternitate. De aceea, apariţiile din alte epoci, ale spiritelor care nu au reuşit să treacă de bariera spre eternitate, au hainele eterice ale epocii lor". "Şi nu putem schimba aceste haine?", am întrebat curios. "Ştii, e ca o poză de profil de Facebook, ca să înţelegi mai bine. Poţi rămâne cu aceeaşi fotografie o perioadă sau poţi să o schimbi. Poţi schimba oricâte haine vrei tu, dar numai pe cele pe care le-ai avut în timpul vieţii, cu care ai fost înmormântat sau care ţi-au fost date de pomană sau pe care le-ai dăruit altora. Acesta este şi scopul pentru care se dau haine de pomană", m-a lămurit îngerul. Mi-am ales o imagine de când aveam 20 de ani. Poate temporară, dar îmi plăcea mult. Mi-am ales şi o cămaşă albă, cu pantaloni negri, ţinută pe care o avusesem în prima mea zi de studenţie, deşi facultatea o făcusem puţin mai târziu de 20 de ani. Cu această înfăţişare aveam să-mi fac apariţia în lumea cea de dincolo, trecând bariera pentru că îmi fusese permis, dar având să mă întorc pentru a poposi pe pământ în cele 40 de zile. Copiii îmi aprinseseră o lumânare, de acolo din Germania de unde plecaseră auzind că am murit. Aşa că aveam lumină. De fapt, lumina lumânării este absolut necesară spiritelor celor morţi recenţi pentru a netezi calea trecerii. Nu mai este utilă după 40 de zile, dar este bine să fie, deoarece neexistând prezent, trecut şi viitor, orice lumânare aprinsă oricând este folositoare tot luminii trecerii spre Dumnezeu, în lumea lui. Asta nu înseamnă că nu poţi trece şi fără, dar este ca o poartă pe care o treci în întuneric sau ziua în amiaza mare sau cu un mare bec aprins. Dacă nu ai lumânare aprinsă, treci mai greu pentru că nu vezi pe unde mergi în întuneric. Lumina lumânării te ajută practic să vezi, să nu bâjbâi, să fii atras de măreaţa lumină veşnică a lui Dumnezeu ca un adevărat fiu al Luminii. De aceea este bine să ai lumânarea aprinsă când mori, eu, personal, am murit fără lumânare aprinsă, pe un pat de spital, dar acum aveam oricum lumină şi multe lumânări aveau să se aprindă pentru mine. Le-am simţit. Vedeam perfect, nu mă temeam şi eram extrem de curios să descopăr minunăţiile unei lumi ca un neiniţiat ce eram. Aşa că am trecut pragul porţilor uriaşe de lumină şi dincolo de prag am văzut o femeie tânără cu părul lung, deosebit de frumoasă, alături de un bărbat la fel de tânăr şi frumos ce semăna cu mine. "Mamăăă!!!", m-am aruncat la pieptul ei. Ce dor îmi fusese de ea. Era mai frumoasă decât o cunoscusem vreodată, mai frumoasă decât niciodată, era angelică şi senină, era mama mea care suferise în viaţă, care mă crescuse cu atâta sudoare pe mine şi pe fraţii mei, singură, era totodată o prinţesă de vis plină de lumină, iar bărbatul de lângă ea, bărbatul pe care nu-l cunoscusem niciodată, era tata, aşa cum l-am recunoscut din câteva fotografii păstrate de mama cu sfinţenie. Bucuria de pe chipul ei era enormă. "Dragul meu, mă bucur c-ai venit. Am urmărit de aici suferinţele tale din viaţă, am fost indignată şi neputincioasă să te ajut, pentru că eu am dobândit paradisul veşnic, dar, cu toate astea n-am ajuns în lumea sfinţilor. Tu vei ajunge mai sus decât mine, pentru că ai fost mai bun şi vei putea ajuta la rândul tău pe oricine doreşti. Oricum vom avea o veşnicie să ne bucurăm şi să fim fericiţi. Îţi voi arăta şi cum trăim noi aici la momentul potrivit, vom sta de vorbă mult, pentru că avem multe, foarte multe să ne spunem", mi-a zis mama şi mă uitam la ea absolut fascinat, pentru că de multe ori în necredinţa mea nu mi-am imaginat că o voi mai regăsi vreodată pe mama pe care o iubisem cu toată fiinţa mea, pe mama pe care o adorasem cândva. "Ştii... n-am apucat niciodată să-ţi spun, în tumultul vieţii cât de mult te iubesc şi n-am apucat niciodată să-ţi spun ce dor mi-a fost de tine", îi spun mamei, după care plec. Tata mă cunoştea şi el, pentru că pe parcursul vieţii mele, nevăzut, nu o singură dată venise alături de mine să mă însoţească, să mă călăuzească, să mă ghideze uneori, să-mi influenţeze şi să influenţeze gânduri. "Mă bucur, tată, mult să te cunosc", îi spun. Apoi ne îmbrăţişăm ca o familie unită, fericită, tânără, frumoasă şi pururea vie...



Dar nu mi-a fost îngăduit să zăbobesc prea mult, pentru că alte suflete mă aşteptau şi ele dincolo de prag, venite să mă întâmpine. Era sora mea, moartă de copil, frumoasă şi matură acum, deşi ingenuă şi jucăuşă. Ea se transformase în înger şi purta aripi, fiindu-mi de mare folos pe parcursul vieţii în materie spirituală şi de credinţă. Apoi fraţii mei, apoi prima mea iubită, care murise într-un accident pe când avea vreo 50 de ani, după ce se măritase cu altul dezamăgită că o înşelasem, recunosc. L-am văzut şi pe preotul meu paroh, duhovnic al sufletului meu şi la care mă spovedeam adesea, ca un fel de spovedanie, pentru că de fapt sporovăiam despre toate şi despre tot, fiind în primul rând prieteni. Părintele Teodor. Apoi am văzut foarte, foarte mulţi oameni. Venise şi patriarhul, amintindu-mi de prietenia noastră şi de ajutorul pe care l-am acordat sfintei biserici financiar, în straiele sale de patriarh, venise şi o călugăriţă de la mănăstirea unde am făcut donaţii, în straiele ei călugăreşti, luminate şi radiante, venise şi cerşetorul care stătea mai mereu la colţul primăriei unde fusesem primar, timid că n-avea bani de băutură şi ţigări, acum frumos şi tânăr şi radiant, veniseră mai mulţi, inclusiv oameni cu straie de epocă despre care scrisesem şi pe care îi apreciasem ca istoric, oameni pe care nu i-am cunoscut, dar care mi-au mulţumit că le-am păstrat amintirea vie prin cărţile pe care le-am scris despre ei. Veniseră...


Era o atmosferă de sărbătoare, de veselie şi de pace, eram înconjurat de o mulţime dragă ca la o petrecere celestă, aveam un sentiment de seninătate, dragoste şi bucurie, eram un prinţ printre ei şi eram atât de fericit. Simţeam o realitate ce-mi dădea o stare de fericire, nu era ca într-un vis ilogic şi oarecum subsconştient, deşi am înţeles că interferenţele celor rămaşi încarnaţi cu spiritele se fac prin lumea viselor.


Am păşit mai departe în lumină şi am ajuns la jilţul lui Dumnezeu. Era o trinitate reală pe care cu greu o pot descrie în cuvinte, pentru că era ca un trifoi de lumină, imaterial şi emanând o dragoste şi o fericire deosebite, dar materializat uman era în această trinitate doar Isus Cristos, care m-a întâmpinat cu o blândeţe sacră atingându-mă şi lunându-mă sub braţul său pentru a-mi oferi binecuvântarea mângâierii. M-am aşezat imediat la picioarele lui şi am strigat: "O, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu umil", iar eu am auzit un glas puternic şi, totodată, blând: "Ba da, fiule, eşti vrednic".


Dumnezeu era altfel decât orice întruchipare din icoane vechi, prăfuite, prea umane. Pentru că era trinitate. Însă Isus Cristos semăna cu reprezentarea lumească, dar era atât de radiant şi de măreţ, atât de veşnic şi de binevoitor, întrecea absolut orice aşteptare şi reprezentare umană despre fiul lui Dumnezeu. Atât era de frumos şi feeric!


În atemporalitate, păstrându-mi lumina şi calea de lumină, m-am trezit apoi doar cu îngerul meu păzitor, deşi eu vreau să stau lângă Isus Cristos, să nu mai plec niciodată de la pieptul lui, deoarece acolo mă simţeam bine, foarte bine. Iar îngerul meu păzitor mi-a zis să am răbdare, pentru că nu am cunoscut încă toate ipostazele vieţii de apoi şi aceasta a fost doar introducerea în lumea mea, pentru că Dumnezeu mă iubeşte şi Dumnezeu era nerăbdător să mi se facă cunoscut pentru liniştirea sufletului meu şi pentru încrederea faptului că am fost un om bun pe Pământ, în consecinţă fiind vrednic de viaţa veşnică. Iar mama şi ai mei au dorit să mă vadă şi ei senini pentru a-mi arăta că sunt bine şi să nu-mi fac griji în cele ce aveau să urmeze. Am colindat apoi între două lumi, în purgatoriu. Acolo erau fie suflete care nu trecuseră încă spre Dumnezeu având păcate de ispăşit şi care se chinuiau în întuneric pentru iertarea păcatelor lor, fie suflete care bântuiau străpunse încă de groaza suferinţei. Am văzut şi acolo câţiva prieteni, pe care am simţit de cuviinţă să-i alin spunându-le că vor ispăşi şi vor veni şi ei în locul cel mirific al energiilor purificatoare şi fericite din paradis, pentru că mai au puţin. Acolo l-am văzut pe Dan, un primar din altă localitate cu care eram prieten şi i-am promis că mă voi ruga pentru el la Dumnezeu. Avea nevoie de lumină, de mai multă lumină şi de mai multe lumânări, de mai multă pomenire pentru ca sufletul lui să poată trece, avea nevoie de mai multă rugăciune pentru el a celor care eram vii, avea nevoie de împăcare şi iertare. I-am spus: "mă voi ruga pentru tine şi te voi ajuta să ieşi de aici pentru a fi în paradis cu mine". Mai târziu, aveam să i-l trimit Anei în vis pentru a-l pune la pomelnice şi pentru a-i aprinde lumânări, fapt care pe el l-a ajutat să ispăşească şi să meargă şi el în paradis, alături de mine.



Apoi îngerul meu păzitor m-a condus în iad. Un loc teribil şi înfiorător, un loc de durere aprigă şi de chin veşnic. Eu n-am simţit durerea lor, dar mi-o imaginam, era un loc de întristare şi suspin, era un loc al sufletelor veşnic chinuite şi fără nicio speranţă de ieşire, era un loc al dracilor cu adevărat respingător, un loc ce te înfiora. Am simţit o bucurie imensă că nu acesta era şi locul pregătit pentru mine. M-am bucurat că am fost un om bun şi blând, m-am bucurat că am fost un umanist desăvârşit şi-un credincios. M-am bucurat că am iubit în loc să urăsc, m-am bucurat că veşnicia este cea care contează mai mult decât orice în lumea efemeră în care am trăit. Sigur că am găsit aici şi cunoscuţi. Era un criminal sadic care a sfârşit în puşcărie pentru că îşi ucisese nevasta, dar şi... securistul care decisese în secret planul mazilirii mele politice. Murise înaintea mea şi... eu, în inocenţa mea, nici măcar n-am cunoscut în timpul vieţii că el a fost pricina răului de care am avut parte cu arestarea mea, dar, credeţi-mă că l-aş fi iertat şi pe el, numai că asta nu mai depindea de mine. L-am văzut mic şi neajutorat, hâd şi ridat de patimi, plângând umilit exact din cauza mea, apăsat de mustrări de conştiinţă.


În iad, evident, diavolul era cel mai urât şi înfricoşător. Stătea pe un jilţ de smoală şi se distra chinuind suflete şi bându-le sângele eteric, sleindu-i de energie şi îndepărtând orice şansă de speranţă spre revenire. Nu, dracii nu-l slujeau bucuroşi. Iar îngerul meu păzitor mi-a explicat că dracii erau la rândul lor nefericiţi şi chinuiţi pentru că aleseseră răul, decăzuţi, motiv pentru care mai şi găseau prin cimitir câte un cadavru neputrezit şi se încarnau în ei, doar pentru a muri mai apoi din nou în chinuri, fiindu-le mai bine, evident, chiar şi aşa decât să rămână în iad unde aveau parte de şi mai mari chinuri. Erau ceea ce se cheamă strigoi şi asta era explicaţia ca fenomen. Mai posedau pe câte cineva şi iarăşi, efemer, scăpau măcar de iad şi de chinurile lui. Preferau să bântuie de unde şi teama insuflată de locurile bântuite, de noapte şi de întuneric. De fapt, ei nu doreau decât să scape măcar temporar de infern şi de marele drac cu chinurile aferente.


Am plecat din iad reflectând la cât de departe eram de gândurile negre ale celor ce stăteau acolo în chin, oameni cu adevărat nemernici şi decăzuţi, am plecat slăvindu-l cu adevărat pe bunul Dumnezeu, prin mila şi grija căruia am reuşit să duc o viaţă bună şi să nu fiu încrezut, am reuşit să port dragoste şi milă, am reuşit să câştig măreţia Cerurilor şi nu chinul veşnic din infern.


Undeva, la morga spitalului, oribil şi tenebros, zăcea cadavrul meu dezbrăcat, dar eu nu mai vream să mai aud de el şi nici să-l mai văd, pentru că îmi producea oroare şi scârbă. Acum sub nicio formă nu m-aş mai fi întors în el şi mă temeam să nu cumva să devină strigoi şi să nu fie posedat de vreun spirit necurat, însă îngerul meu păzitor m-a liniştit, spunându-mi că nu se va întâmpla asta, deşi, evident, ca la orice cadavru proaspăt, erau foarte mulţi demoni doritori, însă nu aveau permisiunea să mă profaneze.


Zorii zilei se revărsau pe Pământ, dar eu nu eram deloc obosit, pentru că nu există asociere mai nepotrivită decât aceea dintre moarte şi adormire. Nu, sufletul nu doarme niciodată, asemeni lui Dumnezeu care nu doarme niciodată. Sufletul se poate odihni, dar conştiinţa sa rămâne veşnic trează şi veşnic vie. Iar eu nu m-am odihnit deloc, era doar prima noapte şi dacă în timpul vieţii adeseori făceam nopţi albe pentru petreceri şi pentru plăceri, acum, în noaptea asta am ştiut tainele morţilor trăite cu adevărat, pentru pacea şi împăcarea sufletului meu pe veci. Mai târziu, cei de la firma funerară au venit să îmi ia cadavrul, să-l îmbrace şi să-l pună într-un coşciug... Am privit scena ultimei spălări, a îmbrăcării mele şi a punerii în coşgiug şi mi s-a părut cu adevărat oribilă, dizgraţioasă şi greţoasă. Mi se făcuse sete, am dorit să beau ceva şi am simţit în gură gust de vin, pe care mi-l dasem singur de pomană, la una din mesele fastuase în care i-am servit pe toţi din banii mei, acest vin eteric care nu se mai termină niciodată, precum la nunta din Caana Galileii... Trupul meu fusese urcat în maşina mortuară pentru a fi transportat din Bucureşti în localitatea unde fusesem primar pentru a fi expus la capela unei biserici de acolo. Unii plângeau, alţii râdeau, alţii se gândeau la mine cu pioşenie, alţii mă înjurau, iar eu râdeam cu bucurie de toţi. Înmormântarea nu era de fapt ceva reprezentant pentru mine. Era o înmormântare a unui trup care fusese timp de 73 de ani al meu, dar... eu acum îmi luasem corpul eteric de la 20 de ani pentru veşnicie... Ce treabă aveam eu cu bătrânelul acela duios, ce treabă aveam eu cu masa aceea de lume care venise să-mi aducă un ultim omagiu la capelă, ce treabă aveam eu cu ziaristul care vărsase o lacrimă în colţul ochiului după mine, care mă cunoscuse şi care scrisese atât de frumos auzind că am murit, ce treabă aveam eu acum cu propria-mi nevastă şi copiii care veniseră din străinătate să participe la înmormântarea mea? Nu aveam absolut nicio treabă, desigur! Dar gândurile lor le percepeam şi le înţelegeam pe toate deodată, deşi mulţi şi evident având destul de multe gânduri. Pentru că eu eram acum asemeni lui Dumnezeu, un spirit fără carne şi trup material şi puteam face asta, desigur...


Mirela Predan

Va urma