Capitolul I - Prima zi din viaţa de apoi

Un sentiment de linişte totală, de alb şi de curăţenie mă cuprinsese, complet contrastant cu panica anterioară care mă caracterizase în ultimele ceasuri. Eram ca într-un val de nori, plutind deasupra tuturor, detaşat şi lipsit de orice zbatere. Atunci am realizat că am murit şi că bătrânelul acela întins pe patul de spital a fost chiar trupul meu. Ştiam că există viaţă dincolo de moarte, doar mai trecusem prin asta, însă, cu toate astea, eram puţin speriat, ca atunci când păşeşti în necunoscut, emoţionat de parcă ar fi fost prima zi de şcoală sau prima zi într-un loc nou, pentru că, dincolo de orice patimi pământeşti, acum, acolo, privind lumea de sus, mă cuprinse cu adevărat teama: dar dacă am fost atât de rău pe Pământ încât o să mă aştepte iadul? Şi totuşi... mă simţeam atât de bine, durerile încetaseră, zbaterile desprinderii sufletului de trup încetaseră, disconfortul neputinţei şi al patimii încetase, încât mi-era greu să cred că aş avea totuşi de ce mă teme. Am mai privit o dată trupul meu, acel bătrânel întins pe un pat de spital, cu ochii întredeschişi şi buzele de parcă ar fi dorit să şoptească ceva, apoi un val de energie m-a propulsat într-un spaţiu de lumină orbitoare, deosebit de abstractă şi de ireală parcă. Atunci am regăsit-o pe mama, i-am regăsit pe fraţii şi surorile mele, care parcă mă aşteptau să sosesc dintr-o călătorie îndepărtată pentru un singur moment căci, deşi i-am simţit acolo, dornici să mă vadă, încă nu era momentul să ne regăsim şi am plecat mai departe, zburând parcă, atât de uşor cum nu fusesem parcă niciodată. Lumini şi umbre se desprindeau şi tot înaintam către alte lumi, pe care nu le cunoscusem niciodată şi dacă pe Pământ se spune că sufletul ar trece printr-un tunel, eu am trecut printr-un tunel de flori sau poate că doar aşa l-am perceput, amintindu-mi de copilăria mea prin iarbă, de răcoarea munţilor şi de susurul apelor. Un sentiment de fericire mă cuprinse mai apoi, dar o fericire din aceea arareori o întâlneşti pe parcursul unei vieţi şi nu înţelegeam de ce, dar o simţeam ca pe un preambul al faptului că voi merge în rai şi nu cred că ar putea fi o bucurie mai mare a sufletului decât asta. Mai ales atunci când o viaţă întreagă de om te pregăteşti într-o cursă nebună doar pentru acel moment al judecăţii de apoi, o judecată în care vei învăţa cât eşti de penibil şi de mic, ce înseamnă teama cu adevărat şi umilinţa, mai presus de orice judecăţi umane.

Deodată, am simţit că lângă mine zboară cineva, un imaterial cu aripi de un alb strălucitor, poate orbitor pentru ochiul uman, dar... eu nu mai percepeam cu ochii, ci pur şi simplu vedeam prin nici eu nu ştiam ce anume văd, ca într-un vis când ochii-ţi sunt închişi, dar, cu toate astea, vezi atât de clar. S-a apropiat şi mi-a spus: "Eu sunt îngerul tău păzitor şi am venit să te ghidez", iar la aceste vorbe m-a cuprins un sentiment profund de uşurare, în toată acea stare de confuzie, de teamă amestecată cu bucurie, de spaimă şi relaxare. Aş fi vrut să-l întreb ce se întâmplă cu mine, dar îngerul meu păzitor era acolo, lângă mine, imaterial ca mine şi dispus să-mi ofere toate explicaţiile necesare. Am realizat că nu am fost atât de păcătos din moment ce îngerul meu păzitor nu m-a părăsit, ba chiar a şi venit, atât de repede, dispus să fie lângă mine după ce-a stat nevăzut o întreagă viaţă.


În acel moment am început parcă să simt şi să văd trecutul în alt mod, cuprins de o reală curiozitate faţă de misterele propriei mele vieţi, o viaţă dintr-o altă perspectivă, pe care Îngerul meu tocmai ce era gata să mi-o arate. Şi am început să comunicăm prin gânduri, ca două fiinţe imateriale ce eram şi el mi-a zis: "Ai murit de doar 5 minute, ce-ai văzut acum a fost un soi de preambul al vieţii de apoi, dar ne vom întoarce şi vei putea simţi mult mai pe larg ce înseamnă viaţă de apoi şi ce înseamnă  toată această lume pe care ai pregătit-o o viaţă întreagă, pentru că voi, oamenii, uneori, uitaţi că întreaga voastră viaţă trebuie să fie în slujba lui Dumnezeu, ca o pregătire pentru moarte". Şi ne-am întors la acelaşi pat de spital, unde bătrânelul Ion Paraschivan, adică eu, stătea întins. O asistentă trecuse, însă nu realizase că sunt mort, iar mai apoi un doctor constată verdictul pacientului "special" care am fost: "a murit". Şi dacă a murit nu are sens să-i mai facem nicio resuscitare. Indiferenţa cu care el privea viaţa şi moartea m-a şocat, dacă poţi spune că te mai şochează ceva de pe Pământ şi dincolo de moarte şi atunci un sentiment de furie mă cuprinse, nu de alta, dar parcă aş mai fi vrut un pic să mai trăiesc, nu mă împăcam cu noul meu statut de "mort", chiar dacă o nouă lume, inclusiv a adevărului, mi se deschidea în faţă. Iar primul adevăr în urma căruia am realizat că acum pot cunoaşte gândurile oamenilor a fost acela că doctorul a considerat că un bătrân bolnav cum am fost eu nu merită efortul unei resuscitări şi că trebuie să meargă să-i anunţe familia despre deces. Simţind furia mea, îngerul meu păzitor m-a mustrat: "acum eşti suflet, nu mai eşti un trup şi chiar dacă cel puţin un timp îţi va fi greu, acum va trebui să te desprinzi de patimile umane". Normal că-mi era greu. Firea mea altruistă nu mă putea face să relaţionez empatic cu doctorul şi nici nu mă puteam desprinde prea uşor de sentimentele umane, când îngerul a continuat: "Acum, singurul sentiment deosebit de puternic pe care va trebui să-l ai va fi dragostea. Dragostea cea mai pură şi mai imaterială cu putinţă" şi atunci am simţit cu beatitudine cum un sentiment de dragoste mă invadează într-un mod de nedescris. În primul rând dragostea faţă de Dumnezeu, apoi dragostea faţă de semeni, inclusiv dragostea faţă de mine, ca unul dintre fiii lui Dumnezeu şi era un sentiment cu adevărat plăcut, o dragoste atât de pură şi de înălţătoare, cum rar mi-a fost dat să trăiesc pe parcursul vieţii vreodată. "Şi lasă-i pe oameni, detaşează-te de ei pentru că ei trăiesc în altă lume acum, paralelă cu a noastră, însă... nu te necăji pentru că fiecare gând uman va avea o pedeapsă sau o răsplată", a continuat îngerul, iar eu m-am îngrozit pentru că nu ştiam ce gânduri am avut şi ce mă poate aştepta.


Trecuseră 10 minute de când am murit şi am început să văd, aşa cum mi-a spus şi îngerul că se va întâmpla, scurte fragmente din viaţa mea. Mă plimbam uşor, prin ani lumină, aşa cum puteam merge fix acolo în trecut unde lumina din sistemul nostru solar nu ajunsese încă din perioada aceea a vieţii mele. Practic mergeam la 30 de ani lumină distanţă şi vedeam ce-a fost la 45 de ani, la 50 de ani distanţă pentru a vedea ce-a fost la 25 de ani şi tot aşa, realizând că filmul unei vieţi nu dispare şi nu se poate pierde niciodată, însă acum mă pot plimba prin el, ba chiar cunoaşte acum cu forţă supranaturală şi ce n-am ştiut atunci, adică gândurile şi sentimentele oamenilor cu care am interacţionat, precum şi orice gând stingher care mi-a trecut prin mintea mea, demult uitat, reactivat acum şi retrăit ori de câte ori aş fi dorit, chiar dacă unele amintiri îmi făceau bine, altele rău şi înţelegeam, simţeam că prin suferinţă şi dăruire faţă de oameni eu m-am ispăşit, chiar dacă alminteri, însă, nu aveam încă obiect de comparaţie.


Mă născusem într-un sat de ţară cu peisaje mirifice pe care le-am adorat, iar mama, văduvă încă de pe vremea când era însărcinată cu mine muncea din greu şi uitase în vâltoarea unei munci inutile pentru a mă creşte pe mine şi pe fraţii mei să mai fie uneori şi tandră. Eram senibil şi plângăcios ca o fetiţă, eram credincios în Dumnezeu, aşa cum mama mea nu a uitat să mă înveţe să fiu, eram un copil blând şi milos, eram un suflet care îşi propusese să străbată şi să mute munţi în larg, dar să se întoarcă acasă. Mai târziu, am devenit o individualitate în comunismul pe care l-am urât, într-o ţară atât de frumoasă, dar de sărăcită de oameni mizerabili, am descoperit că sunt un patriot, am cercetat istoria acestui neam şi mi-am propus să fac ceva pentru el, aşa cum credeam eu şi se putea face fără riscuri în perioada comunistă şi anume să iluminez copii, educându-i în spirit patriotic şi cu dragoste de ţară. Aşa am ales meseria de profesor. Şi poate că ar fi trebuit să rămân la ea, deşi aveam un avânt că pot face mai mult şi mai mult, iar asta doar ca să mă întorc la oameni pentru oameni, pentru a-i ajuta, pentru a-i iubi, pentru a face pomeni şi pentru a face ceva şi pentru această ţară. Nu pot să spun că am fost vreun dizident, aş minţi, însă comunismul nu mi-a plăcut deloc, mi se părea un mod de asuprire a conştiinţelor umane şi nimic nu putea fi mai rău decât asta. Am revăzut perioada studenţiei mele departe de casă, am revăzut Bucureştiul, un oraş atunci pentru mine ciudat şi prăfuit, dar şi dorul de plaiurile mele natale, de adierea vântului în linişte, de răcoarea serii şi de munţii cei înalţi ce puteau fi priviţi oricând din prispa casei mele fără să ştiu că fără aceste privelişti mi-ar lipsi ceva. Adoram primăvara pentru că mă născusem primăvara şi adoram natura care se reîntorcea negreşit în fiecare an la viaţă, cu un nou început pentru ca totul să fie neschimbat, dar, cu toate astea, nimic să nu mai fie chiar la fel, adoram mirosul de fân şi caii, adoram liniştea, măreţia şi frumuseţea aceasta perenă şi veşnică a naturii mulţumind mereu lui Dumnezeu pentru ea şi minunându-mă mereu ce măreţie a creat Dumnezeu din nimic pentru o eternitate.


După Revoluţie am ajuns parlamentar, apoi primar în localitatea reşedinţă a judeţului în care m-am născut. Am regretat ulterior implicarea mea politică, dar, cu toate astea, am avut sufletul împăcat că am fost poate printre puţinii politicieni care chiar a iubit ţara asta, România, şi a încercat, deşi de mult prea multe ori împiedicat, să facă şi ceva pentru această ţară. Apoi m-am retras din politică, acuzat pe nedrept de fapte de corupţie de DNA şi după un lung şir de hărţuiri care m-au epuizat fizic, dar mai ales moral, am fost condamnat, după ce mai întâi, la instanţele inferioare fusesem achitat şi arestat şi am ieşit din închisoare după un an şi jumătate când, mi-am demonstrat definitiv nevinovăţia, dar nu în faţa instanţelor româneşti, ci la CEDO. Sigur, a fost o perioadă grea din viaţa mea, ca o cruce, dar prin care eu mi-am ispăşit păcatele şi m-am eliberat, ca să pot păşi acum cu sufletul curat într-o lume în care nu mai este posibilă nici persecuţia politică, nici eroarea judiciară.


Chiar dacă am fost un om bogat, mi-am păstrat umanitatea şi revedeam acum fiecare zâmbet al omului împovărat care a primit de la mine alinare şi nu orice fel de alinare, ci de natură financiară pentru pâine, pentru băutură, pentru orice. Am zis să ia toată lumea şi n-am judecat ce face cu banii după ce îi ia, pentru că, în utopia mea, doream ca toată lumea să se simtă bine şi să trăim în armonie, fără să conteze dacă mulţi dintre ei m-au trădat şi fără să conteze ce fac şi ce părere au ei mai departe. Am vrut să-mi dau de pomană singur cât timp am fost în viaţă, pentru a-mi fi util dincolo de moarte...


Am iubit viaţa, petrecerile, muzica şi dansul, am iubit cele lumeşti, inclusiv femeile, dar nu am uitat de cele sfinte niciodată, pentru că doar la Dumnezeu îmi găseam întotdeauna pacea mea şi alinarea mea. Am fost implicat în multe proiecte, am muncit mult, am vrut să înalţ cultura şi tradiţia românească, am reuşit să fac poate doar o mică parte din ceea ce mi-am propus şi nu puţin. Am trăit, am iubit, am mâncat, am băut, am suferit, iar închisoarea şi nedreptatea m-au îmbolnăvit, astfel că, deşi ar fi trebuit să am o satisfacţie morală şi o bătrâneţe liniştită demonstrându-mi nevinovăţia mea la CEDO, ultimii mei ani din viaţă au fost măcinaţi de boală, suferinţă şi neputinţă.


Acum am redobândit vigoarea şi bucuria, parcă şi tinereţea mea, copilul veşnic viu din mine renăscuse, numai că realizam că deşi trăisem atât de intens, parcă sufletul meu era pustiit şi gol şi, deodată mi-a venit în minte să strig: "Doamne, dar pe mine cine m-a iubit în această viaţă?". Atunci am ajuns fix la soţia mea, care tocmai aflase că am murit şi... râdea, se bucura. Am pătruns în mintea ei şi în gândurile sale şi mi-am dat seama că Smaranda mea credea că, în sfârşit, a scăpat de povară. Nu, nu mă ucisese ea, dar şi-a dorit să mor, ca să râmână singură şi liniştită şi a decis pentru mine acele tratamente care mi-au făcut mult mai mult rău decât bine, gândindu-se că nu are sens să plătească nişte tratamente costisitoare şi să rămână fără bani după moartea mea, banii mei, evident, ca să-mi mai prelungească mie viaţa. Aş fi vrut să simt furie în acel moment, dar nu mai eram în stare nici furie să simt, pentru că îngerul meu păzitor îmi spusese clar să mă debarasez de sentimentele umane, cu excepţia iubirii şi dacă la soţia mea iubire n-am găsit, atunci furia ce rost mai avea? M-am îndreptat atunci către copiii mei, băieţii mei pe care i-am crescut şi adorat, atât de grijuliu să nu le lipsească nimic. Lor le-a fost ruşine cu mine şi, deşi m-au regretat, s-au gândit că sunt un om bătrân şi desuet care, bolnav fiind, oricum trebuia să moară. Apoi un val de lume pestriţă mi-a trecut prin cap: toţi cerşetorii cărora le-am dat bani, toţi cei care veneau cu mâna întinsă să-mi ceară, toţi cei cu 1000 de probleme şi nevoi, toţi oamenii simpli din satul meu, din oraşul pe care l-am păstorit cândva în calitate de primar şi sentimentele erau confuze. În timp ce unii credeau că sunt un hoţ şi mă invidiau, alţii mă apreciau platonic şi mă respectau şi îmi purtau recunoştinţă, dar acest sentiment era departe totuşi de iubirea aceea fierbinte şi divină, de iubirea aceea care să te înfioare, doar a ta şi atunci am început din nou parcă să strig cu voce ancestrală: "Doamne, dar pe mine cine m-a iubit"??? Şi deodată mi-a venit în minte chipul unei fete care îmi fusese amantă şi pe care o alungasem de la mine din teamă. Ana. Ana?, m-am întrebat mirat. Da. Ana.


Deodată am simţit cum sunt copleşit de o dragoste ireală, celestă, de o armonie incredibilă, de o pasiune incredibilă. Era dragostea ei din 2006, în vremea în care ne-am cunoscut noi. Am simţit acea dragoste demnă de sacrificiu, acea înflăcărare ce nici măcar nu poate fi descrisă în cuvinte, am simţit în momente diferite cum Ana ar fi fost în stare să-şi dea şi viaţa pentru mine, cum Ana şi-a vândut casa din Bucureşti pentru a venit şi pentru a trăi în localitatea în care eu eram la vremea aceea primar, cum Ana şi-a sacrificat destinul şi averea moştenită de la tatăl ei pentru mine, iar eu am privit-o cu răceală şi neîncredere, cu indiferenţă, neînţelegând şi neputând realiza atunci că ea mă iubea, ba chiar atât de puternic de fapt. La vremea aceea, Ana era o copilă, de doar 23 de ani, cu vise, cu idealuri pe care eu i le-am spulberat. Cu dorinţa de a înfrunta o întreagă lume pentru mine. Apoi am simţit durere, durerea Anei pe care eu i-am provocat-o involuntar, durerea Anei la plecarea din oraşul meu, pentru a-şi trăi viaţa liniştită fără... mine, ca un act suprem din nou de curaj. Am simţit toate lacrimile ei, toată disperarea şi nu puteam să cred că din cauza mea ea a păţit toate astea. Am simţit şi crima care se pregătise împotriva ei din cauza mea. Da, exact din cauza mea. N-a murit doar pentru că a fost o luptătoare şi a avut rezistenţă biologică, însă se putea. Acesta fusese scopul: de a fi ucisă la propriu din cauza mea. Nu mi-a venit să cred. M-a cuprins o furie de nedescris care mi-a inundat tot corpul meu imaterial, mai întâi pe mine, apoi pe neputinţa de a trăi în ignoranţă şi am început să zbier în neant şi să mă tângui: "Doamne, Doamne, pentru ce mi-ai dat toată ştiinţa de carte, pentru ce am cercetat toată istoria planetei, pentru ce am citit şi scris cărţi în astă viaţă, pentru ce mi-ai dat să fiu un om inteligent şi cultivat, dacă nu mi-ai dat harul de a şti cine mă iubeşte pe lumea aia rece pe care tocmai am părăsit-o, pentru a nu face rău şi pentru a nu chinui suflete inocente, mai ales când aveam atâta nevoie de dragostea reală a cuiva?". Simţeam că am greşit prin indiferenţa mea faţă de Ana, care i-a provocat atâta suferinţă, deşi fiinţa asta m-a iubit, a fost singura care m-a iubit în viaţă... În viaţa în care am fost un om bun şi drept, în care îmi chemam duşmanii şi le dădeam de pomană, în care ajutam şi duşmanii dacă puteam. Cum aş fi putut atunci să fac rău fetei care mă iubeşte? Cu atât mai mult fetei care mă iubeşte şi singurei fete care m-a iubit cândva cu adevărat? Era ilogic, dar... cu singura condiţie: să fi ştiut şi eu că ea chiar m-a iubit de fapt.


L-am rugat pe îngerul meu păzitor să mă îndrepte spre Ana. "Ce face acum? Unde e?". Şi îngerul m-a trimis direct într-un tren personal. Aglomerat, mizer, în doliu, Ana tocmai venea de la înmormântarea bunicii sale care fusese îngropată undeva în provincie, aproape de locul unde fusesem şi eu primar. Stătea pe un scaun la geam înghesuită, căci trenul era foarte aglomerat. Am vrut să o îmbrăţişez cu toată dragostea din lume, dar am trecut prin ea, imaterial şi ea doar a tresărit ca la o adiere de vânt şi s-a uitat mai departe fără să înţeleagă nimic din ceea ce se întâmplă pe geam. Am realizat atunci că Ana nu mă poate vedea, ea era încă vie, eu, în lumea cea de dincolo, pentru că nu mă împăcam nici cu ideea că sunt un om "mort", ci doar un suflet, un imaterial, o conştiinţă. Acum, Ana avea 38 de ani şi vârsta nu-şi pusese încă asupra ei amprenta, era ireal de frumoasă, chiar dacă obosită şi tristă. Ea a fost fiinţa care m-a iubit pe pământ. Ana mea.


Un pic am înţeles că păcatele şi ispăşirea lor reprezintă un pic din propria noastră conştiinţă, dar am mai înţeles şi că depindem de iertarea altora pentru ispăşire. "Ai simţit durerea ei? Ţi-a plăcut? Ea a vrut să-ţi ofere doar iubire, dar tu i-ai oferit ei suferinţă", mă mustră îngerul păzitor şi-am înlemnit pur şi simplu. Pentru orice m-aş fi aşteptat să dau explicaţii dincolo de moarte, dar nu mi-am imaginat nicio clipă povestea în care Ana să mă iubescă, să nu fi venit la mine cu gânduri ascunse, iar eu să-i fi provocat ei suferinţă. "Acum o să-ţi spun cinstit" - continuă îngerul - "pentru că ai fost un om bun vei merge în rai. Dar... în rai, aşa cum vei vedea, sunt ierarhii. Vei ajunge în lumea celor sfinţi doar dacă vei obţine iertarea Anei". "Iertarea Anei". "Da". Nu știam cum să fac să i-o cer și eram și foarte îndoit dacă chiar o și merit, cu toate acestea, umil în imaterialitatea mea, aș fi vrut să i-o cer. Dacă eram viu, m-aș fi așezat în genunchi în faţa ei şi i-aş fi oferit toate florile din lume, dar aşa, acum, la momentul adevărului, nu puteam decât să simt că şi de aici, din lumea cea de apoi, o voi putea răsplăti cumva, mai ales că mă simţeam mai puternic decât oricând, apt să brăzdez timp şi spaţiu şi să cercetez gânduri, apt să aflu adevăruri pe care nu le-aş fi putut bănui niciodată, apt să pot face mult mai mult decât în acea lume materială de care mă despărţisem deja.


"Doamne, cum să o anunţ pe Ana că am murit?", mi-am zis. Vestea morţii mele plecase deja către presă ca ştire, dar Ana nu se uita la ştiri, am aflat acum că nu obişnuieşte asta şi atunci era inutil. Dar... o altă persoană care s-o anunţe? Mama sa. Mama sa a auzit la radio că am murit. Trecuse cam o oră de când murisem şi eram încântat că am "aranjat" întâmplarea ca mama ei să fie în jurul unui aparat de radio şi să afle vestea morţii mele. Apoi am intrat în mintea mamei ei şi am influenţat-o să o sune pe Ana şi să o anunţe. Apoi am mers la Ana. Coborâse din tren cu nişte bagaje imense pe care de abia le târa după ea şi ajunsese într-un maxi taxi care o ducea din Bucureşti către localitatea din Ilfov, unde Ana îşi cumpărase casă după despărţirea de mine. Obosită şi tristă, stătea pe un scaun în maxi-taxi şi avea grijă de nişte bagaje uriaşe. Când îi sună telefonul. Mama ei o întreabă unde e, pe unde a ajuns, îi spune că s-a urcat în maxi-taxi deja şi că e în drum spre casă. "Am să-ţi dau o veste nu prea bună", îi spune mama. "Ion Paraschivan a murit". "Cine? Ion Paraschivan? Dar ce mă intersează pe mine?". Apoi a împietrit efectiv. Am pătruns în mintea ei. I-am reamintit câteva momente cu mine. Apoi a rămas să privească în gol, în goana microbuzului, brăzdată de amintiri cu mine. "Ion Paraschivan. Ce-i viaţa omului? A murit şi Ion Paraschivan...". Ştiam că în ultimul timp respinsese absolut tot ceea ce i-ar fi amintit de mine. A vrut să mă uite definitiv ca să poată trăi fără durere. Modest, liniştit, cunoscând că nu ia nicio avere dincolo cu ea. Acum amintiri o brăzdau din nou. Reînviaseră practic prin mine, insuflate de mine, în momentul în care şi-a amintit brusc ce-am însemnat eu în viaţa ei. "Omul care mi-a schimbat destinul", gândea Ana insuflat de mine. În bine sau în rău, Ana era conştientă că eu fusesem cea mai influentă persoană a destinului ei, iar asta nu putea nega. La 15 ani distanţă de la scurta noastră poveste de dragoste, Ana ştia că ea nu ar fi ajuns nicăieri dacă eu nu aş fi fost imboldul. Ea era mulţumită de viaţa ei modestă, de femeie săracă de provincie, trăind de azi pe mâine, dar având o casă, salvată până la urmă. Mai mult decât să aibă casă la bloc, evident, garsonieră, să aibă ce mânca şi ce fuma, nici nu-şi dorea. Nici nu spera la mai mult şi nici nu credea că va fi vreodată mai mult pentru ea posibil. Dar eu ştiam că se poate şi mi-am promis solemn că o voi ajuta.


Ana ajunsese acasă şi o obseda ideea morţii mele. O obseda faptul că aflase, insuflat tot de mine că acum ştiu că m-a iubit. A vrut să scrie ceva despre mine şi să posteze pe Facebook, dar s-a răzgândit repede. Aproape că i-am dat peste mână. Nu ştiu de ce, dar nu voiam. Pentru că erau cuvinte frumoase şi nu le meritam. Apoi Ana iese pe balconul apartamentului mamei ei, unde locuia, la o ţigară. Atunci găsesc cu cale să îmi fac simţită prezenţa. Ce să fac? Cum nu-i puteam vorbi, mă apuc să-i bat în perete. Ascultă. Eu bat din nou în peretele despărţitor dintre sufragerie şi dormitor. Nu era decât Ana în casă. Mai ascultă o dată. A simţit că sunt eu. Am mai bătut o dată, apoi, în gând, Ana zice: "Ioane potoleşte-te că mi-e frică"... Frică... Cuiva viu îi e frică de mine mort şi de manifestările mele paranormale.... Mda, interesant. Până acum n-am realizat că îi poate fi frică cuiva de prezenţa mea. Încetez să mai bat în perete pentru moment ca să nu o sperii, dar teama asta trebuie să dispară cumva, pentru că şi noi suntem... exact oameni, chiar dacă trecuţi în lumea cea de dincolo. Şi noi suntem oameni ca şi ei, cei rămaşi, chiar dacă decorporalizaţi pentru ca trupul să se întoarcă în tina din care am fost alcătuiţi de Dumnezeu de fapt, iar sufletul să se înalţe sau să coboare.


Puţin mai târziu, Ana mi-a dat iertarea ei. Nu ştiu dacă chiar o meritam, deşi fusesem inocent, nu-i făcusem rău cu bună-ştiinţă şi regretam atât de mult ceea ce s-a întâmplat. Iar îngerul mi-a zis: "Ana ţi-a dat iertarea, acum vei merge în lumea celor sfinţi în rai". Am lăsat-o pe Ana să şi scrie pe Facebook în acea seară despre mine. Erau cele mai frumoase şi cele mai înălţătoare gânduri pe care credeam că le-am auzit vreodată la moartea cuiva. Mesajul, lung de altfel, suna aşa:


"Am avut multe reţineri înainte de a scrie acest text, pe care am vrut să-l scriu de aseară, însă probabil că sufletul său, ca o forţă ancestrală, mi-a dat peste mână. Am auzit (şi nu-s deloc nebună) un păcănit în perete şi-am renunţat. După moartea bunicii, am mai aflat de o moarte. Mama prin telefon m-a anunţat că a murit cineva. Cineva care nu contează cine a fost dar care mi-a fost iubit cândva. În anul 2006. Demult de tot de fapt. O persoană care, trebuie să recunosc, mi-a schimbat destinul, m-a maturizat fără să vreau, mi-a produs multă suferinţă la vremea respectivă şi acum realizez că... de fapt m-a răzbunat Dumnezeu, de-a lungul timpului, producându-i suferinţă (mai multă decât am avut eu parte) şi acum nu pot spune decât, cu mâinile tremurânde: Dumnezeu să-l odihnească în pace şi să-l ierte oricum pentru păcatele avute în privinţa mea!


L-am simţit ca pe o prezenţă imaterială, ba chiar l-am simţit foarte puternic. De fapt, el acum ştie bine: şi că l-am iubit enorm şi că nu am avut nicio intenţie murdară în privinţa sa (acesta a fost blestemul vieţii mele: să nu fiu niciodată crezută pe cuvânt, să se creadă că am alte intenţii), şi că intenţiile mele au fost cele mai curate, mai paşnice, mai revoltate faţă de nedreptăţile pe care le-a îndurat, în contextul în care îl iubeam, şi că am vrut să-l ajut, nu să-i fac rău. Din păcate, s-a speriat, s-a speriat de mine. Acum probabil că realizează că a fost o neînţelegere, o neînţelegere pe care, dacă o discutam, dacă eram crezută, o rezolvam încă de la vremea respectivă. O neînţelegere care a pus amprenta asupra destinului meu.

(...)


Era foarte dulce, foarte tandru, foarte pasional. Era, acum amintiri mă răscolesc, poate tocmai de aia, poate tocmai pentru că a fost atât de frumos cândva. Fără nicio intenţie necurată, am decis să plec după el. Nu vream decât să trăiesc o viaţă normală, să-l ajut întru câtva, să-mi văd oricum de treabă. El a interpretat probabil că vreau să vin să-i fac netrai, pentru banii lui, pentru altceva. Nu-mi trebuia decât un loc de muncă şi atât, eventual o introducere în lumea sa, normală, casă aveam. Poate că şi eu am fost de vină că n-am avut curajul să iau taurul de coarne al unei discuţii clare şi concise. Însă el a evitat-o întotdeauna. N-am avut cum să procedez de fapt ca să am această discuţie. Practic m-a alungat. Şi-am plecat, renunţând la amintiri, încercând şi reuşind să uit, să mă ocup de altceva.


Acum îmi apar aievea. Poate că n-a fost intenţionat răul pe care mi l-a făcut atunci. Poate că de fapt a fost teama de mine, eu, o inocentă speriată, care chiar îl iubeam. Dar o inocentă care a avut curajul să ia viaţa de la capăt odată respinsă. Am vândut şi casă şi tot. Am plecat. Mi-am găsit alt rost. Acum simt ca pe o străfulgerare, din lumea de dincolo, probabil că şi el a realizat şi regretă acum, văzându-şi viaţa, aşa cum se spune, m-a văzut şi pe mine. A văzut şi ce-am simţit eu atunci, şi de ce-am făcut ce-am făcut de fapt. Acum ştiu că mă priveşte cu dragoste, o dragoste poate eternă, în veci nesexuală şi frumoasă de fapt.


Adio, iubitule şi odihneşte-te în pace! Am clarificat de fapt ce era de clarificat. Abia acum, după 15 ani, cam târziu, însă ce înseamnă 15 ani într-o eternitate? Un nimic de fapt! 1,5 secunde, nici atât... Raportat la lumea în care timpul şi spaţiul se comprimă, în lumea unde nu e nici durere, nici întristare, nici suspin. Mergi în rai! Când mi-o veni şi mie rândul, ne vom regăsi cu siguranţă. La fel de tineri şi frumoşi, la fel de pasionali... Eu te-am iertat şi ţi-am dat dezlegarea, tu ai realizat că te-am iubit abia acum de fapt! Şi cum sigur există paradisul, un pic din paradis e în tine. Eu am văzut acest paradis în noaptea aceea de mai 2006 petrecută cu tine. La fel de fericit cum am fost eu atunci îţi doresc să fii şi tu o întreagă eternitate. Deci aveai în tine un mic rai, nu trebuie decât să-l redescoperi, nu trebuie decât să înţelegi că-n efemeritate, chiar noi ne facem infernul. De fapt, demonul e neînţelegerea, interpretarea noastră faţă de ceea ce ni se întâmplă. Atâta tot de fapt. Am tins spre paradisul tău şi-am atins apogeul infernului în astă viaţă. Dar paradisul există, era în tine, îţi spun că l-am văzut eu, făcea parte din fiinţa ta, din pasiunea ta.


Îmi pare rău şi că ai fost unul dintre puţinii oameni pe care i-am blestemat la viaţa mea şi că ai avut o viaţă nefericită, oricum departe de mine în toţi aceşti 15 ani, îmi pare rău şi pentru suferinţa ta, incomparabilă cu a mea. Îmi pare rău, dar... aşa a fost să fie...! Din faţa destinului nu poţi fugi niciodată. Că de aia uneori am impresia că sunt... o stâncă care adună suferinţă şi rămâne aceeaşi. Păi, eu am rămas aceeaşi ca atunci. Aveam... doar 23 de ani. Dumnezeu e viu şi Dumnezeu există. Când mi-o veni şi mie rândul, bătrână şi umilă, să mă aştepţi la porţile paradisului. Te voi simţi ca pe un prieten drag şi nu mă voi speria. Doar îţi voi cere să mă strângi în braţe, aşa, ca prima dată dar bucuroşi de regăsire şi de înviere, pe sub Poarta Sărutului, în Coloana Infinitului, cu siguranţă, ne vom revedea..."



Am fost liniştit şi împăcat. Aşa mi-am petrecut eu prima zi din viaţa de apoi. Între timp, cadavrul meu fusese depus la morga spitalului şi urma ca a doua zi să vină familia şi să mă ia pentru a mă îngropa. Spiritele nu dorm, doar se odihnesc, am remarcat asta abia când pe pământ era noapte. Aici sus este întotdeauna ceva atemporal, în care întunericul este asimilat celui rău, iar lumina lui Dumnezeu şi binelui. Nu, nu dormeam, dar... mă puteam odihni cumva. Trebuia să influenţez minţile oamenilor, pentru că doream să facă înmormântarea aşa cum voiam eu. Deocamdată... trupul meu zăcea la morga dezbrăcat într-un sac. Aşa a fost prima mea zi din viaţa de apoi...



Mirela Predan


Va urma