Capitolul III - "Consemnări" de la propria-mi înmormânare

O înmormântare nu este niciodată veselă sau tristă, este un ritual absolut necesar pentru îngroparea în tină a învelişului carnal care trebuie să se facă una cu pământul, pentru că doar din pământ am fost creaţi. Iar aceste consemnări nu sunt cu pixul şi hârtia, sunt doar nişte consemnări ale gândurilor pe care aveam să le transmit mai târziu dragei mele, Ana, devenită mediumul meu, dar şi mediumul altora, datorită capacităţilor sale senzitive extraordinare.


Încă din clipa în care trupul meu a fost îmbrăcat şi mai apoi pornit în ritualul tradiţional de aducere în locuri creştine pentru a i se aduce un ultim omagiu omului care a fost printr-o lume pământească, umană, am simţit înfiorare şi greaţă. Propriul meu corp mă oripila, deşi ştiam că acesta a fost corpul meu şi că acest corp m-a servit vreme de 73 de ani, ca instrument cuminte pentru a-i sluji lui Dumnezeu, pentru a face, prin intermediul său, evident şi păcate, de a fi o casă pentru sufletul meu acum, iată, eliberat şi veşnic. Murisem cu ochii deschişi, iar privirea cadavrului meu nu-mi dădea pace. Ochii mei de odinioară mi se păreau stranii de lucioşi şi stranii de activi şi singurul gând care mă străfulgera era ca acest înveliş carnal să nu fie preluat de vreun duh necurat şi folosit în scopuri rele, ca strigoii. Fusesem asigurat de îngerul meu păzitor că nu se va întâmpla asta şi totuşi mă simţeam neputincios şi înfricoşat, realizând că nu doar oamenii rămaşi pe pământ se sperie de cadavre, ci şi oamenii trecuţi în alte dimensiuni, corpul neînsufleţit fiind un motiv de înfiorare. Ciudat, paradoxal, dar chiar eu mă speriam acum de propriul meu cadavru...!



Corpul meu fusese îmbălsămat, îmbrăcat într-un costum de haine nou, mi se pusese şi o cravată, peste mine se pusese vălul alb şi fusesem aşezat în sicriul cel de-un lemn proaspăt şi îmbietor, poate prea frumos ca să servească unui astfel de obiect acum, corpul meu de odinioară. Anterior, fusesem şi spălat şi mă uitam cu groază ce urât arată corpul meu gol, aşa cum nu mă văzusem în întregime gol în timpul vieţii niciodată. Şi apoi s-a pornit la drum cu trupul meu pentru a fi depus la capela oraşului în care am fost cândva primar, pentru ca prietenii, cunoscuţii, familia şi cetăţenii să-mi aducă un ultim omagiu. Drumul a fost anevoios, pentru că eu nu doream să stau cu trupul meu şi astfel am rămas în urmă, apoi am luat-o înainte, privind la mulţimea pestriţă ce se adunase în aşteptarea lui şi plăcându-mi să le aud gândurile mai degrabă. Regrete, tristeţe, erau şi prietenii mei acolo, unii chiar îndureraţi şi am auzit parcă o muzică celestă cântată de prietenii mei, cântăreţi care se adunaseră şi ei acolo să îmi aducă un ultim omagiu.


Am intrat în gândurile fostei mele deja soţii, care se gândea deja la ce bani i-au rămas şi la cum ar trebui să facă, măcar pentru ultima dată pentru a demonstra că a fost o soţie... fidelă şi onorabilă. Nu mă puteam împăca cu gândul că ea de fapt se bucura în sinea ei că am murit, pentru că moartea mea reprezenta uşurarea de pacostea "ruşinii" de a fi fost măritată cu mine, taman cu mine, un personaj public controversat şi reuşise să rămână şi ea cu ceva bani, bani frumoşi şi o avere colosală. Nu mă puteam împăca cu gândul mai ales în contextul în care ea jucase un teatru perfect în faţa publicului că m-ar iubi şi că ar fi soţia ideală. Eu am ştiut acest teatru al ei încă din timpul vieţii, de aceea am şi înşelat-o. Dar ea atât de mult m-a "iubit" încât nici măcar nu-i păsa că o înşel, era atât de indiferentă încât nici măcar nu se sinchisea să mă întrebe unde am fost într-o anume noapte sau alta. Cu teatralitatea asta, mai ales acum, judecând cu calm, pot spune că ea mai degrabă m-a făcut pe mine de râs prin intervenţiile ei neavenite în aşa-zisa-mi apărare. Cu toate astea nu am crezut niciodată că în interiorul ei va merge atât de departe încât să se bucure de moartea mea şi să o simtă ca pe o uşurare, de aceea am rămas indignat, scârbit şi absolut trist că mi-am irosit ani buni din viaţa mea alături de ea degeaba. Mi-am amintit de ziua în care am cunoscut-o. O tânără zglobie şi energică chiar dacă nu era neapărat frumoasă. Era ambiţioasă şi puternică, probabil că acestea au fost calităţile care m-au determinat să mă îndrăgostesc de ea. Am invitat-o la un suc, iar ea a acceptat ruşinată. Au urmat plimbări romantice prin pitorescul meu oraş. Credeam că-mi aminteşte de tipul de ţărancă drag mie de pe plaiuri româneşti, deşi nu era nici pe departe o codană. De fapt, mie îmi plăceau fetele cu părul lung, iar ea a fost mereu tunsă până la umeri, dar cu toate astea, Smaranda mi s-a părut că are ceva din aerul tradiţional de fată româncă de la ţară. Mă binedispunea, era mai mereu veselă şi plină de viaţă. Am cerut-o de nevastă şi a acceptat, m-am însurat. Am făcut nuntă mare. Imaginile vieţii mele de la nunta mea îmi apăreau acum aievea. Eu, ginere şi ce... frumos eram. Da, ei aşa eram eu tânăr, pe urmă m-am îngrăşat şi m-am urâţit, în tinereţe însă... cred că am fost frumos tare. Ulterior, Smaranda mea a devenit din fetişcana zglobie o mică dictatoare familială: începuse să-mi vrea binele certându-mă să nu mai beau sau să nu pierd nopţile învăţând sau scriind şi atunci am considerat că e momentul să o pun la punct cu un: mai lasă-mă! Anii au trecut, mi-a născut mai întâi un băiat, după 10 ani apoi altul. Slabi şi negricioşi amândoi, semănând cu ea, drept pentru care multă vreme chiar m-am îndoit că ar fi ai mei, eu cel cu pielea deosebit de albă, dar acum, în lumea în care totul îmi este posibil să aflu, ştiu că de fapt erau ai mei, dar au semănat genetic cu ea. Oricum i-am crescut şi i-am iubit, nu am ce-mi reproşa în legătură cu asta. Mai ştiu acum ceea ce n-am ştiut pe parcursul a mai bine de de 50 de ani de căsătorie: că Smaranda mea m-a înşelat adesea, mai ales în tinereţile ei, când încă mai putea, pentru că în ultimul timp se făcuse urâţică şi înţepată. Şi chiar dacă şi eu o înşelasem pe ea, în aventuri cărora uneori nu le-am dat niciun pic de importanţă sau din răzbunări pe viaţă şi pe neajunsurile ei, mă simţeam un pic frustrat. Cum să mă fi înşelat pe mine Smaranda?


Îngerul păzitor m-a lăsat cu gândurile mele apoi mi-a zis: "priveşte lumea aceasta, pentru că în curând vei putea decide asupra ei, în locul în care ţi-a fost pregătit, vei avea această capacitate de decizie. Dar te vei detaşa de ea şi de patimi umane, cu siguranţă".


Când preoţii mi-au citit stâlpii, am simţit că mă înalţ. Atmosfera devenise celestă şi am înţeles cât de benefic este ritualul acesta de înmormântare şi anterior înmormântării înălţării sufletului unui om. Acum mă puteam bucura de tristele cântări şi citiri din Evanghelie pentru că îmi dădeau o stare de linişte şi pace. Ritualul înmormântării este, în definitiv, singurul eveniment la care participi fără ca ceilalţi să înţeleagă de ce eşti sau nu eşti cu ei şi singurul care îţi este în totalitate dedicat, dar oamenii au iluzia că tu nu mai ştii ce ei anume vor şi cred şi nici nu simt durerea ta. Apoi atmosfera a devenit un pic apăsătoare, pentru că unii oameni mă regretau, iar regretele lor ajungeau în gândul meu şi mă împovăram un pic de mila lor: ei suferă pentru mine. Dar oare ei nu ştiu că eu sunt bucuros şi că mie îmi este aici chiar bine? De ce cred ei că eu nu mai sunt? De ce atunci când pleci într-o călătorie lungă nimeni nu se întristează ca la o înmormântare?


Smaranda se îmbrăcase în negru şi arăta urât nemachiată complet. Veniseră şi copiii mei, Ionuţ şi Alexandru. Stăteau cu lumânările în mână şi îşi aminteau momentele când erau mici şi mă jucam cu ei. Smaranda se forţa să plângă de ochii lumii, ştiind că la o asemenea ocazie nu se cade să nu plângi şi să nu pari măcar îndurerată. Pe unul din preoţi îl cunoşteam din timpul vieţii, pe celălalt nu, mi-a plăcut slujba de stâlpi şi îmi închipuiam că va fi ceva şi mai înălţător a doua zi la slujba de înmormântare.


La priveghi au venit mulţi cunoscuţi, mulţi dintre ei doar ca să semneze o imaginară "condică" mondenă că nu se cădea să lipsească. Era o formalitate incredibilă şi simţeam plictiseala lor la capul sicriului meu ca fiind una inimaginabilă. Au venit să-şi ia rămas bun, evident, şi cei care m-au înjurat, şi cei care m-au spionat, şi cei care m-au turnat, şi cei care sperau că, dându-se bine pe la partid, îmi vor lua locul, şi cei care au mâncat bucuroşi ani şi ani din banii mei (ce bine că mi-am făcut din timpul vieţii pomană), care îmi închinau necerute slăvi de tip ceauşist ca să le mai dau, dar care bineînţeles că au votat cu alţii. Da, am simţit şi oameni cu adevărat trişti, dar doar trişti şi atât. Nimeni nu era cuprins de disperare, de regrete extraordinare. Au venit şi foşti elevi de-ai mei, au venit şi foşti studenţi. Am vrut să scap de penibilul de a mă afla în acea lume pestriţă, mai ales că mă simţeam un pic trădat în timpul vieţii mele de ei şi acum nu prea înţelegeam de ce se înghesuie să vină să mă vadă... cadavru. Şi atunci m-am retras din mijlocul lor, la fel de nevăzut precum am apărut, evident, şi am considerat că este nevoie de un moment de relaxare în care să cunosc şi să descopăr mai degrabă lumea de apoi în care intrasem.


Singură şi tristă şi împovărată de amintiri cu mine, în patul ei prea mare pentru ea, Ana stătea şi se gândea la mine, încercând să caute pe internet ştiri despre înmormântarea mea. Ana. Singura fiinţă care m-a iubit. Nemachiată, obosită, în negru, mi s-a părut extrem, extrem de frumoasă. Singurul lucru schimbat în timp şi care nu-mi plăcea era că îşi vopsise părul în negru. Şi eu nu mai suportam, nu mai suportam brunetele, cum tot brunetă era şi Smaranda. Blond, roşcat, şaten, orice, dar nu negru. Însă, Ana era Ana şi era frumoasă oricum, cu ochii ei albaştri şi buzele senzuale... Am preferat să rămân cu ea, să lipsesc de la propriul priveghi. Acolo unde era ea, Ana îmi aprinsese o lumânare mare şi eram destins. Am început să-i bat în perete iar să o anunţ că am venit şi sunt cu ea, dar, în acelaşi timp am vrut să-i transmit şi un sentiment de linişte şi siguranţă. Nu s-a mai speriat. A ascultat atentă bătăile mele, iar eu am încercat să intru un pic în gândurile ei să-i spun că sunt cu ea şi că o iubesc, să nu fie tristă pentru că mie îmi e mai bine aici şi că o iubesc enorm, pentru că dragostea transcende întotdeauna viaţa.



A doua zi înmormântarea mea s-a făcut cu alai la locul de veci pe care mi-l pregătisem cu ani şi ani în urmă, unde fusese îngropată o persoană a cărei istorie existenţială m-a impresionat şi care murise înainte de a-l fi cunoscut eu vreodată. Dar i-am cercetat şi mi-a plăcut s-o fac viaţa şi personalitate, am scris cândva biografia lui şi mi-a plăcut că-l pot readuce la lumină, pentru a nu fi uitat prea curând. Alături de el, în acelaşi loc de veci, aveam să fim colegi de... "apartament", când, iată lângă mine a apărut chiar el şi am stat şi am stat la taclale...


Preoţii cântau şi slujeau la înmormântarea mea fastuoasă. Trupul meu a fost coborât în groapă şi eu am încetat să mai doresc să-l văd vreodată. În cântecele înălţătoare bisericeşti, zglobiu am continuat să cercetez dimensiunea cealaltă şi locurile pe unde am umblat şi amintirile pe care le-am trăit şi toate apăreau deodată. Prietenii mei de dincolo îmi pregătiseră oricum o primire în rândul lor impresionantă.


Când Ana scrie aceste rânduri, câţiva ani mai târziu, încă mai sunt tentat să trosnesc şi să mişc obiecte ca să-i demonstrez că nu am părăsit-o şi că nu o voi părăsi niciodată...


Trupul meu a fost coborât în mormânt, dar pe o cruce mare scria numele meu. Numele meu. Era crucea pe care simbolic am purtat-o prin viaţă şi crucea care îmi făcea onoare...



Mirela Predan